Poezia săptămânii

Poezia săptămânii: Veronica Micle, cea din urmă poezie

Căutând detalii despre viața multor autori români pe care i-am cunoscut prin manualele școlare (și cam atât), ajung să descopăr povești de viață atât de zbuciumate și cu nimic mai presus decât ale noastre, cei ce trăim astăzi. Din studiul programei școlare, rămânem cu câteva comentarii reci, insipide, câteva noțiuni superficiale despre niște oameni de o profunzime greu de atins în vremurile noastre.

Astăzi, în Poezia săptămânii, am decis să scriu și să o descriu pe Veronica Micle, cea despre care nu știam decât că a fost muza lui Eminescu, iubita lui, dar și amanta lui Caragiale. Prea puțin, mi-am zis. Am vrut să o cunosc mai mult. Și bine am făcut. 😀

Veronica Micle, marea dragoste a lui Mihai Eminescu

Născută pe 22 aprilie 1850, în Năsăud, Veronica Micle (Câmpeanu) absolvă Școala centrală de fete (Școala normală Mihail Sturdza din Iași) cu calificativul „eminent”.

Casa memorială Veronica Micle

Veronica Micle, soție, mamă a doi copii, amantă

La vârsta de 14 ani, incredibil, dar da, la vârsta de 14 ani de căsătorește cu profesorul universitar Ștefan Micle, devenit ulterior rector al Universității din Iași. Acesta avea 43 de ani.

Au avut împreună două fete, Valeria (studentă la Conservator) și Virginia Livia (profesoară de fizică). Diferența de vârstă între soții Micle era de aproximativ 30 de ani. Ștefan Micle se ocupa de educația tinerei sale soții, aceasta luând lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală.

Deși soțul său moare în 1879, s-a dovedit că Veronica Micle și Mihai Eminescu au început o relație încă dinaintea dispariției acestuia (informații aflate prin intermediul corespondențelor dintre cei doi). Aceștia s-au cunoscut în primăvara anului 1872, atunci când Veronica merge la Viena pentru un tratament și îi este prezentat Eminescu.

L-a întâlnit pe Eminescu la o serată literară. Era o femeie cu doi copii, căsătorită de opt ani cu Ștefan Micle, profesor la Universitatea din Iași, rector, cu 30 de ani mai în vîrstă. Se căsătoriseră la Cluj când ea era încă minoră, avea 14 ani. Cei doi s-au revăzut în 1874 la Iași, atunci când Eminescu s-a mutat aici, întors de la studii de la Viena. A frecventat salonul soților Micle, unde a citit poezii. Nu se știe exact când relația lor a devenit intimă. In 1874 susțin unii, alții datează 1876, citând chiar versurile lui Eminescu și scrisorile celor doi. Cert este că a fost o relație tensionată, de adulter, care apoi s-a răcit. Cauzele – bârfele, zvonurile din Iași, distanța – poetul mutându-se la București. (Stelian Tănase – aici)

Veronica Micle, poetă

Despre poeta Veronica Micle nu sunt cunoscute atâtea detalii. Nu e nimic de dat la tabloid, nimic cu sare și piper. E normal să nu stârnească interesul. Chiar ea se plângea de multe ori că simte privirile răutăcioase ale celor din jur, știe că lumea o condamnă pentru viața pe care o duce, că este urmărită și că lumea nu contenește cu bârfele. Așadar, de ce să îi citească oamenii poeziile și creațiile literare? Mai bine ar cunoaște-o de amantă și.. atât.

Deși Delavrancea considera că lirica Veronicăi este o imitație a celei lui Eminescu, una palidă, fără temperament, fără originalitate, Eminescu (îndrăgostit, deci subiectiv) declara: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine… Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”

Veronica Micle, triunghi amoros cu Eminescu și Caragiale

Fiind martoră într-un proces în care este implicat Titu Maiorescu, Veronica îi „câștigă” antipatia acestuia, iar atunci când Eminescu merge la Maiorescu să-l anunțe de logodnă, acesta îi mărturisește de legătura Veronicăi cu bunul său amic, Ion Luca Caragiale. Reacția poetului s-a rezumat la un singur cuvânt: „Canalia!” Din acel moment, prietenia dintre cei doi scriitori ia sfârșit.

Veronica Micle s-a sinucis la 3 august 1889.

De-a lungul timpului, cei doi amorezi au încercat să-și întemeieze o familie, fără rezultat însă. Pare-se că au avut și un copil, născut mort, din nefericire.

Corespondența celor doi (Eminescu, aflat în București, iar Veronica, în Iași) abundă în declarații de dragoste, versuri, dar și gelozii, război, despărțiri și reîmpăcări. Pe scurt, o legătură zbuciumată, o dragoste mistuitoare, numai bună de stors literatură din ea. Cu tot dragul spus, bineînțeles. E mult mai simplu să scrii de(spre) nervi și neîmplinire. Fericirea nu este chiar o sursă bună de scris poezii. 🙂

Aflată la Mănăstirea Văratec (locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni; acolo unde, zice-se, mergea chiar cu Eminescu în vizită), pe 3 august 1889, la 50 de zile de la moartea lui Eminescu și 10 ani de la dispariția soțului, Veronica se sinucide cu arsenic (arsenic este o denumire frecvent folosită pentru trioxidul de arsen sau anhidrida arsenioasă. Este cunoscut și sub denumirile populare alternative de șar, săricica, șoricioaică, șoriceasă). Aceasta se stinge la vârsta de 39 de ani, după o agonie de 20 de ore.

Mormântul Veronicăi Micle din curtea bisericii Sf. Ioan de la Văratec

Veronica Micle, cea din urmă poezie

Moartea lui Mihai Eminescu a fost o lovitură puternică pentru Veronica Micle. La data de 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, aceasta scrie în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”.

Raze de lună

„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august:

“O! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie şi curma a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,
Să dorm pe veci.”

După toate cele citite, nu vă par mai umani? Ei, autorii ăștia peste care s-a așezat praful gros al indiferenței..

Comments

comments

6 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

error: Content is protected !!