Scrisoare către Ea • opisicaneagra.ro

Draga mea,

Am ales să îţi scriu aceste rânduri aici tocmai pentru că ştiu că te vei uita. Mă vei căuta cu privirea, îmi vei sorbi fiecare cuvânt, îl vei lua şi îl vei diseca în zeci de mii de bucăţele dureroase..

Şi tare aş vrea să stăm de vorbă ca între fete, să ne plângem una alteia, să bârfim chestii minore, să râdem la bancuri seci. Dar ştiu că nu pot să fac chestiile astea cu tine. Nu. Tu nu poţi vorbi cu o fată aşa cum se face, tu nu înţelegi sintagma „ca între fete”. Tu ești diferită. De aceea nici nu ţi`am cerut să fii altfel decât eşti. Pentru că eşti deja altfel. Detaliile îţi fac viaţa mai grea, am văzut. Şi am mai observat că nu`ţi place să te plângi cuiva, nu`ţi place să arăţi că şi tu ai slăbiciuni lumeşti. Stai liniştită, oricum eşti mai puternică decât consideră ceilalţi, dar şi mult mai sensibilă decât i`ai lăsat tu să vadă că eşti. Te`am ascultat deseori spunând bancuri. Nu le ai cu astea, ştii şi tu. Nu eşti un foarte bun orator, în schimb ai pretenţia de la tine că ştii să scrii şi să descrii foarte bine nişte senzaţii, sentimente, universuri.. Şi nu eşti deloc departe de adevăr. Te susţin în direcţia asta pentru că asta ţi`ai dorit întotdeauna să faci – să scrii. Mai ţii minte când erai micuţă, când aranjai cuvinte în versuri, chiar dacă din ele nu rezulta, în final, nicio idee? De exemplu, îmi aduc aminte o rimă amuzantă pe care am auzit`o de la tine când erai în clasa a doua: Şi m`ai dus la restaurant/ Ca un elefant. 🙂 Nu mai contează despre cine era vorba, cum nu mai contează de ce era elefantul prezent aici, în restaurant. Am văzut atunci potenţialul tău în arta literelor şi te`am împins întotdeauna uşor, aproape insesizabil de umărul drept pentru a continua să faci lucruri frumoase.
Of! Eşti aşa de încăpăţânată de mică, de când te`am descoperit – o vreme nu ai mai vrut să scrii, te`ai lăsat atrasă de mirajul cifrelor, de simplitatea şi logica lor. Apoi, când acestea te`au trădat, te`ai întors la litere. Ce dulce a fost împăcarea asta! Ce mândră eram de tine când vedeam că scrii, nu vei şti niciodată! Acest talent ţi`a fost recunoscut cu uşurinţă de către domnişoara profesoară de română din liceu. Mai ţii minte? (Domnişoara Simona, da..) Şi ce copleşite de emoţii eraţi amândouă în faţa poştei când ai depus plicul pentru acel concurs internaţional de creaţie literară.. Nu ţi`ai făcut foarte mari speranţe, nu ai vrut să fii dezamăgită. Erai ca un soldat care aşteaptă cuminte în post un nou pericol – temătoare de un nou eşec în viaţa ta. Dar a venit vremea să primeşti un telefon prin care părinţii, vădit emoţionaţi şi abia stăpânindu`şi lacrimile, te anunţau că ai luat premiul special pentru poeziile tale. Acum, când citeşti astea, sunt sigură că zâmbești. Te`am văzut şi atunci când ai aflat vestea – erai toată un zâmbet şi mândră că cine trebuia să`ti recunoască meritul, a făcut`o. Acelaşi lucru s`a întâmplat şi la Concursul Naţional de Poezie Mihai Eminescu, când premiul III a fost pentru tine un prilej de a`ţi arăta ambiţia şi pe alte meleaguri decât cele cotidiene. Ce vremuri!..

Apoi, te`am lăsat în pace! Te dădeai mare că ai ajuns la facultate, nu mai scriai poezii că nu mai era vreme de aşa ceva.. Mai scriai în timpul cursurilor de Fundamente, în primul an, dar fugitiv şi fără o prea mare dorinţă de eternitate. Te priveam de departe, abia dacă te mai zăream cu privirea, iar de împinsul acela de umăr nici nu mai poate fi vorba. M`ai îndepărtat. Vedeam cum te schimbi, cum devii altcineva, cum visele din copilărie erau înlocuite de unele noi, meschine şi prea mult lipsite de perspectivă realistă. Şi sufeream cumplit să te văd aşa.

Nu vreau să te mai aud spunându`ţi „Ştii? Nu eşti ce`mi doream să fii..” Vreau să mă laşi din nou să mă apropii de tine, să fim de nedespărţit, vreau să`ţi descoperi adevăratul potenţial, să`ţi canalizezi toată energia pentru a face lucruri care să te bucure într`adevăr pe tine şi sufletul tău, nu pe alţii. Vreau să am grijă de tine când te vei simţi ameninţată emoţional, permite`mi să fiu izolată cu tine, în colţul nostru, pe preşul nostru, în banca noastră.. Vreau să ne confundăm, să fim una şi aceeaşi aşa cum eram altădat`.. Ştiu că lucrurile s`au înrăutățit în viaţa ta.. Anul acesta, mai ales..

Dar vreau să ştii că nu ai fost singură nicio secundă, nici măcar una! Eram acolo şi te susţineam.. Cred că ai simţit şi tu de atâtea ori cum te ridici de jos chiar dacă, practic, nu mişcai niciun muşchi, iar sistemul tău osos era intrat în stand-by. Când sistemul tău vestibular era complet distrus, ţi`am dat bastonul alb şi ţi`am arătat calea – m`ai urmat cu reticenţă la început, apoi m`ai urmat fără întrebări, fără răspunsuri, fără viaţă. Până când.. până când m`ai recunoscut.. A fost o perioadă frustrantă pentru mine. Eram neliniştită când te vedeam aşa confuză, atât de indecisă.. de tristă.. Temerile aveau fond, până la urmă. Când ai crezut că ai întâlnit ceva special, m`ai îndepărtat din nou. Acum iată`mă, îmi permit să`ţi scriu aceste rânduri în aşteptarea zilelor însorite, a acelor zile liniştite în care vei şti pentru ce lupţi şi eu să fiu acolo să`ţi fiu scut de apărare, să`ţi fiu armură de oţel. Te`am reţinut destul, deşi aş avea atâtea săţ-i mai spun.. Te las acum..