Scrisoare fără nume 5 – Mi-ai reamintit că-mi place să scriu.

Acum ar fi trebuit să alerg printre visele calde ale unei nopți de iarnă. Iar stau în bezna albăstruie, iar îmi scriu degetele o scrisoare. Am plicul alb pus pe masă, așteaptă doar să-l închid și să scriu numele destinatarului. E nehotărât. Nu știe ce poveste va mai purta în el de această dată..

Am scris multe de-a lungul timpului. Fac și literatură (așa zic eu când vreau să scap de întrebările curioșilor), mai scriu și din amintiri. Iau sentimente încercate de-a lungul timpului, le împletesc cu cicatricile de pe cord, le leg la gură cu puțină imaginație și le scufund în puțul rațiunii. Când scot ciutura aia din fântână, îmi spăl privirea, îmi încerc stiloul pe un colț de hârtie de la sfârșitul unui carnețel pe care desenez omuleți urâți, din când în când. Și încep să transcriu ceea ce aud, ceea ce-mi șoptesc eu mie însămi.

Dar nu despre asta voiam să-ți vorbesc. Îmi doresc să-mi materializez gândurile, să adun cenușa lor, să le amestec cu zeama planurilor încă negândite, iar cu pasta aceea să îți scriu. Gânduri, sentimente, trăiri.. Of, aceleași cuvinte atât de banale, atât de tocite, folosite de toată lumea pe la orice colț de blog.

Mi-ai luat fără numele și mi l-ai îmbrobodit. Cu o maramă cusută cu ață albă, din vorbe înflorite. Mi-ai așezat-o pe creștet și, uitându-te în ochii mei ca toamna, mi-ai trimis fluturi în căutarea timpului pierdut.. Te ador. Sulițe de emoții îmi ridicau părul de pe scara coastelor, urcând către gâtul asaltat de respirația sărutândă. Mi-am spus că nu mai există un zâmbet în care să văd căldura curburii Ecuatorului, știi tu – îmi învârteam mintea prin cercuri polare…

Aseară a nins din nou, dar cine să observe? Privindu-mă de dincolo de fereastra înaltă, cu lumina portocalie ce bătea de afară, mă pierdeam după perdele de vise, adormind pe brațe protectoare, sub priviri de adorație. M-am văzut fericită. Exact cum îmi doream să fiu des cusută. Asta era ața ta albă. Se vede alb pe negru pe unde treci. Iar aici, negru pe alb. Așa pot eu să trag la mine fâșiile de pământ să te aduc mai aproape.

Ieri nu a fost cutremur pentru că nu l-am simțit. Iar ceea ce nu lasă o urmă în suflet sau în minte, înseamnă că nici nu a existat vreodată, nu?

Îmi sună iar viori în timpanele asaltate de glasul tău. Ai simțit vreodată cu urechile? Cu lobul, cu pavilionul, cu cercelul..? Când fiori te electrizează prin aer și nu știi dacă ar fi bine să te oprești sau să începi să.. crezi mai tare. Când vine toamna aia frumoasă, a voastră, și vă așterne frunzele hainelor la picioare, lăsându-vă goi copacii trupurilor, îmbătându-vă cu cea mai firească simfonie, în care valsați pe același portativ..

Mi-ai amintit unde îmi țin inima, am redescoperit-o – încolțită, imobilizată sub straturi de gheață – ah, indiferența asta.. E mai rău pentru un suflet să devină împietrit de indiferență decât să sufere din varii dezamăgiri. Pentru că, dacă nu mai simte, moare clinic. Policlinic. Dar ai venit. Ai dat capacul cavoului la o parte și, cu răbdare, m-ai învățat să am răbdare. Cu voce calmă, îmi arăți cât pot fi de tare..

Mă placi tăcut când sunt doar o copilă veselă, dincolo de chipul încruntat ce apasă frenetic pe joystick, dornică să te omoare, Raiden. 😀 Alteori, îmbraci figura paternă, haina ce mă protejează când mi-e frig de viață. Mă susții când cred că am obosit și îmi admiri energia și pofta. De viață, de mâncare :)), de scris.. Mă adori când îți sunt femeie.. Mă mai cerți când uit că pot fi oricând orice îmi doresc..

Îmi doresc, în final, să știi că, da, mi-ai reamintit că-mi place să scriu. Pentru că știu că-ți place să citești.

PS: Fără nume rămâne fără nume.

Comments

comments