Scrisoare fără nume 6. Am rămas tablou.. Și două săptămâni.

Mă apuc din nou de scris(ori). Da, m-am lăsat de tine o perioadă. M-am simțit ca atunci când te minți că nu ți-e poftă de o țigară, că vei reuși să te lași. De data asta.

Sevraj.

Tremurul mâinii ce-mi aluneca peste ochi cu apă rece, liniștea țiuită în urechea stângă, dimineți cu o singură ceașcă de cafea pe birou. Pagini goale, rămase pline de mine. Aș spune de „noi”, dar aș minți.

Nu mi-am imaginat că voi aduna atâtea zile de nescris. Am strâns (la piept) imagini întipărite în celulele miocardului, desenate pe retina ochilor căprui. Obosiți și neplânși. Am râs cu ochii în câteva rânduri. Eu nu mai știam să râd cu ochii. Îmi pictam un rânjet de joker trist și ieșeam din casă așa..

Sunt două săptămâni de când am trecut ultima oară pe aici. Iar astăzi am hotărât că trebuie să pun din nou la poștă o scrisoare fără nume, să se întrebe toți ochii cititori despre cine mai scrie fata asta aici. Tu lasă-i în pace și vino și mă citește! Așa cum am văzut că faci.

Nu am vrut să mă las de ceva, ba dimpotrivă. Am țesut cu grijă cămașă din imagini, să le țină de cald gândurilor tăioase din noapte. Am cusut x-uri pe drumul către tine și am înrămat momente în minte. Mi-am albit pânza sufletului și te-aș cam lăsa să mergi până acolo..

Tu prea mergi până în pânzele (mele) albe. Fugi, ți-am spus. Dar ai rămas.. 🙂

Ai început să mă pictezi timid cu linii negre întrerupte de un verde închis – în mine, înmugureau copaci de primăvară. Ai completat cu frunze de toamnă arămie, făcându-mi părul să-mi cadă pe umeri ca o ciocolată amăruie. Mi-ai desenat zâmbet în loc de ochi și săruturi în locul buzelor. Brațele-mi erau lungi, albe, înfășurate ție. Nu atingeam pământul, zburam și mă țineai de mână. Exact ca un copil cu balonul lui cu heliu.

Degetele-ți sunt pensule vii și mă pictezi contemporan. Râs colorat, schimbări bruște, (între)vederi pe sus, pe jos. Capete pătrate în jurul siluetelor noastre desenate în leagănul iubirii. De fapt, l-aș numi balansoar, deocamdată. Încă pun în balanță, încă măsor să pot să tai o dată. Odată pentru totdeauna. Sunt eu însămi ca un du-te-vino. Tu oprește-mă și așază-mă în leagăn..

Eu prea îți sunt muză. Stai, mi-ai spus. Și am rămas.. tablou. 🙂

Comments

comments