Scrisoare fără nume.

Scrisoarea asta îți este adresată ție. De ce te miri când spun asta? Nu e despre tine, e despre ce simt eu. Dar tot tu aș vrea să o citești. Să-i dezlipești timbrul de pe fața plicului și să te uiți lung la scrisul meu de mână. Ești trecut la destinatar, dar nu ți-am dat încă un nume.

Nu am avut nevoie de intermediari – ai venit singur să-ți primești scrisorile. Le-ai luat pe fiecare în parte, le-ai citit pe nerăsuflate prima dată, pentru ca, mai apoi, să simți nevoia să le repeți, să diseci înțelesuri în mii de litere. Așa credeai că mă vei afla. Te-ai înșelat crezând astfel. Eu nu sunt ceea ce scriu, citești doar umbra scriitorului din mine. Îmi cos haină nouă aici ca să uit de cea veche pe care o atârn în cui de fiecare dată când vin de afară. Afară sunt oameni și plouă întruna, auzi și tu în toamnă cum trosnesc rupturi de sentimente între podul palmei și pieptul resuscitat de emoții stafidite.

Aș fi ca o umbră neagră, subtilă ca pașii unei pisici. Mersul meu către tine, însă, nu este unul pe pernițe moi, pufoase. Îmi imaginez creste de munți, câmpuri de flori, vijelii și câte alte catastrofe – ăștia suntem noi. De ce te miri? Nu-mi spune că ești liniștit acum. Nici tu nu te-ai crede. Mă cauți flămând în timp ce ai impresia că alte lucruri pe post de ființe îți țin de foame. Faci doi pași în spate, te așezi pe marginea prăpastiei cu picioarele atârnate în gol și-ți trântești palmele peste față – ai fost naiv. Ai crezut că mă poți afla prin alte locuri și alergai grăbit către alte chipuri insipide. Nu (te) minți! Nu vei putea gusta din ele la fel cum făceai cu scânteia din ochii mei. Și-mi place când știi asta. 🙂

Ne dezvoltăm împreună, dar în universuri diferite. Și cumva paralele. Ridică mâna și fă-mi un semn de aducere-aminte. Șoptește-mi fraze lăptoase culese de pe suprafața lunii și învârte-mi creierul în cercuri polare. Acoperă-mi ziua, te rog, cu praf de stele și lasă-mă să mă bucur de visurile tale. Nu te știu, dar te proiectez așa cum cred mai bine. Vreau să cred că ne asemănăm, de aceea îți croșetez un trup după chipul și asemănarea mea, pentru că ceea ce contează, de fapt, este fascinația pe care o afișezi atunci când vorbești despre tine. Îți plac mintea ta și iglițele ascuțite pe care le folosești să creezi rochițe vaporoase din cuvinte alese pe măsură, dar și să înjughii câte-un petic de piele, să mai scoți vreun ochi de pe orbită, fie să străpungi vreo arteră vitală. Cât despre mine – uite ce bine mă îmbraci…

Nu te-am aflat, dar te-am simțit… diferit. În golul stomacului, în ghiontul din miezul făpturii mele, în visele din care mă trezeam cu gură căutândă. De tine, de suspinul tău, de chemarea ta înceată. În ceață mi-ai rămas, ar trebui să merg la somn să-mi trăiesc poveștile adunate în timpul zilei. Vreau să scriu. Și să risipesc între noi litere fără noimă. Fără noi, mă! 🙂 Dispar în mine eu însămi ca să nu pierd nimic din ce pot trăi. Îmi tapetez pereții interiorului cu urme de ruj roșu – mânjită mă simt de pasiunea onirică ce-mi consumă negativismul și mă cuprinde starea de letargie amară, sângerie, dar…

Ești destinatarul, dar nu ți-am dat încă un nume pentru că nu-l ai. Unde-mi exiști?

Comments

comments