și până la urmă, totu-i un mister

într-un final de zi, când toți se duc pe rând spre casă,

când simți cum noaptea greu și-adânc te-apasă,

tu-ncearcă să pui cap la cap orice gând și-angoasă,

să vezi ce anume din astă lume-n pace nu te lasă.

adună-n suflet flori și zâmbet, pe răni ia de le coasă,

căci oricum ar fi ea, deși nu crezi, viața e frumoasă..

rândurile-astea le-am scris în gând încă de-acasă,

de-abia acum m-am scos subit la tablă în clasă,

și, deși o simt pe profa – inspirația – cam serioasă,

îi țes în taste din (ne)siguranța mea o plasă,

dar mă arde gâtul, pe chip am o grimasă

ce îmi zidește-un zâmbet, îmi pare că-s o falsă.

incertitudini despre mâine mă fac mai nervoasă

și-mi mai pare că-s învăluită într-o ceață groasă.

mă știam eu pe mine o fire tare(,) bătăioasă,

dar parcă mi-am pierdut avântul, nu-mi pasă,

decât de câteva gesturi mă mai simt atrasă..

mă simt cam goală, un suflu gri într-o carcasă,

acoperită de umbrela lui 31, o pelerină roasă.

știu, vibrez acum pe o frecvență mult prea joasă,

dar o să dau vina pe divina zi de iunie ploioasă..

eu rămân desculță, des cultă, nu-s vreo cenușăreasă,

dar petrec un bal mascat c-un pahar de tămâioasă.

Comments

comments