simbioze
nici nu știu cum să încep
parcă mi se învârt pe limbă aceleași cuvinte
din vocabularul unui copil ce abia învață să vorbească
încerc să trag de ele, să le lărgesc gura
să pot turna toate înțelesurile
și să le dau mai departe
– ființele mele nu mai sunt –
nu mai sunt
nu
mai
sunt
sunt un frankenstein ciopârțit de moarte
și pus la loc pe întuneric
lipit cu clei de copaci și lacrimi de câine
nu mă simt pregătită să vorbesc despre asta
și cred că dacă încep, nu voi termina niciodată
ca atunci când ești mic și îți imaginezi că tu
și toți ai tăi trăiți veșnic
am aflat devreme ce înseamnă moartea
de atunci o trăiesc câte puțin în fiecare respirație
între două bătăi de inimă, în pieptul meu se aude un plâns
cum explici faptul că ai o viață cocoșată de întâmplări
zile pline alături de copil
și totuși locuri goale,
locurile pe care, zi de zi, timp de 18 ani,
le-au umplut pe rând și toate odată
două pisici și un câine
două pisici și un câine
inima mea transpecială
în trei trupuri
devenite nori și apă și pământ
– ființele mele nu mai sunt –
nu mai sunt
nu
mai
sunt
imaginea sufletului meu s-a blurat pentru totdeauna,
nu mă voi putea uita la ea fără să tai ceapă
într-o bucătărie în care fiecare își avea locul
ai brațe goale când ieși din raiul animalelor
și rămâi aici, mai sărac
mai supărat
mai neînțeles
tragi de cuvinte să le lărgești
să încapă pe nerăsuflate toată jalea
toate strigătele nespuse
tot alintul nealintat
tot plânsul nealinat
nu știu cum să închei
mă uit în telefonul ăsta printre mii de poze cu ele
ființele mele
și-mi dau seama că nu am zis nimic
despre diminețile toate, lungi și leneșe
ca pisica abia trezită ce coboară de pe pieptul meu
și își întinde picioarele din față
despre nopțile dormite cu spinare dublă
când câinele sta perfect aliniat coloanei mele
plimbările, serile, alintul, glasul,
privirile, oh, privirile…
subînțelesul, dorul, lipsa, bucuria,
deznădejdea și… abisul.
dar, mai presus de toate,
i u b i r e a
iubirea și loialitatea,
atașamentul necondiționat și
lecțiile despre viață
și mai ales despre moarte
– ființele mele nu mai sunt –
nu mai sunt
nu
mai
sunt
iar eu sunt un frankenstein obligat
să trăiască la nesfârșit
durerea sfârșitului lor
cusut cu ața albă
a iubirii pentru ele
ființele mele.
Comments
