Am văzut Franz (2025) și am plecat din sala de cinema cu o poftă aproape viscerală de Kafka. Nu de alt film despre Kafka, nu de documentare, biografii sau căutări febrile pe Google despre ce a mâncat, ce a iubit și la ce oră se culca Franz Kafka. Ci de Kafka, pur și simplu. De Procesul. De Metamorfoza. De atmosfera aceea sufocantă și absurdă în care nimeni nu-ți explică foarte clar ce se întâmplă, dar toată lumea pare să știe că ești, într-un fel sau altul, vinovat. Mi s-a făcut dor până și de Scrisoare către tata, text pe care nu știu dacă îl poți numi lectură în sensul „relaxat”…