-
Ce este aceasta, stimată doamnă? #PoeziaSăptămânii
Și se făcea că mă țin de mână cu un alt fus orar pe alte meridiane Program fără program și piele îmbibată în vitamina D părul cu volum și sare îmi mângâia spatele și poezia… …îmi răspundea din larg precum o sirenă cu ecou nino, ninooo, inoo, nooo ha, ha, ce neinspirată dar nu e ca și cum nu v-am recunoscut că-s doar o mediocră și cum să fiu originală când toată lumea scrie în ziua de azi deși grecii le-au cam scris pe toate încă de la început o să mă învelesc în papirusuri să înceapă să plouă peste noi să mi se imprime scrisul pe piele până-mi ajunge…
-
Perioada aia greu de (de)scris. Permite-mi o pauză de (la) tot.
Au trecut sărbătorile, iar Anul Nou m-a găsit cu nu știu câte articole începute.. și lăsate așa, într-o mocirloasă ciornă. Mă simt ca și cum aș începe să trăiesc (prin scris), dar mă opresc undeva la jumătate. Undeva, între viață și apocalipsă. Dar iată-mă din nou în acest catharsis ce mă arde și mă consumă. Îmi întrețin focul interior cu surcele de gânduri ce-mi zbiară dinăuntru: lasă tot și ocupă-te de tine! De mine? Adică de suflet. Am obosit de la atâta sensibilitate și bâjbâi printre filme și cărți, caut întrebări pentru răspunsurile pe care mi le-am dat deja, dar le reneg. Caut confirmări, zice-se. Meditații de începător, atenție la respirație, golește-te…
-
Luna este cimitirul iubirilor neîmplinite.
S-a mai dus încă un septembrie. Am tras cortina peste, e întuneric în sală. Ce metaforă slabă. Merg spre fereastră cu paharul de vin alb amestecat cu cola (nu-mi place nimic din ce e sec sau demi) și-mi rezem coatele de marginea ei. Marginea lumii. Ochii mi se plimbă mai întâi pe mașinile ce gonesc pe bulevard, urcă apoi pe siluetele copacilor de vizavi. Privesc luminile din blocurile ce se văd în depărtare. La câteva minute, mai dispare câte una. Cerul are albastrul ăla de 5 dimineața, iar luna se vede dincolo de nori ca printr-un geam aburit de o respirație caldă. Zici că e un ochi dincolo de ochelarii…
-
Scrisoare fără nume 6. Mie.
Astăzi, vreau să-mi scriu mie însămi. Astăzi este despre mine. În alte rânduri le-am scris lor și am uitat de mine. M-am plâns de ceilalți celorlalți, uitând să mă uit în mine. Astăzi, acel ieri de mâine, îmi iau inima din dinți și o pun în piept din nou. Prea am luptat fără să fie acolo vreun război. Keep your head high and your standards even higher. ? ––––- #travel #blogger #lovetotravel #traveler #travelblogger #visitromania #sibiu #landscape #landscapephotographer #photo #picture #painting #colourful #army #look #fashion #style #black #tan #henna #potd #ootd #instagirl #instagram #instagramer O postare distribuită de Georgiana Mihăilă (@opisicaneagra.ro) pe 31 Iul 2017 la 00:19 PDT Și-mi spun…
-
Scrisoare fără nume 6. Am rămas tablou.. Și două săptămâni.
Mă apuc din nou de scris(ori). Da, m-am lăsat de tine o perioadă. M-am simțit ca atunci când te minți că nu ți-e poftă de o țigară, că vei reuși să te lași. De data asta. Sevraj. Tremurul mâinii ce-mi aluneca peste ochi cu apă rece, liniștea țiuită în urechea stângă, dimineți cu o singură ceașcă de cafea pe birou. Pagini goale, rămase pline de mine. Aș spune de „noi”, dar aș minți. Nu mi-am imaginat că voi aduna atâtea zile de nescris. Am strâns (la piept) imagini întipărite în celulele miocardului, desenate pe retina ochilor căprui. Obosiți și neplânși. Am râs cu ochii în câteva rânduri. Eu nu mai…
-
Cioburi de (nin)soare. Sau formele sparte ale gândurilor alb-negru
Aruncasem în gol câteva rânduri desenate pe cerul minții mele. Le apuc acum de un capăt, le pun căpăstru și încerc să le mângâi pe creștet. -Stați cuminți, le spun. Nu vreau decât să vă așez în ordine, e în regulă. Sunt diferite și realizez acum un curcubeu alb-negru și un gri. M-am plictisit să le văd cum aleargă fără noimă de colo până.. dincolo. Nu înțeleg. Am vrut doar să le scot la lumină, dar eu scriu întotdeauna în negru. Dâre de catran tânjesc pe foaie de copac în rețea- pădurenebună. Se scurg ochii după pătrățelele uniformei școlare purtate în clasele primare. Atunci am învățat să scriu cu litere…
-
Despre mine: am 29 de ani și 6 luni..
Da, despre mine pot spune astăzi că am împlinit 29 de ani și 6 luni. Văd că zâmbiți. „Cum să spui că ai 29 de ani ȘI 6 luni?” Ha. Ha. Păi, de ce să nu spun adevărul? I-am numărat și, din 21 martie 1987 până în 21 septembrie 2016, fix atâția s-au adunat. 🙂 Când suntem mici, iar părinții noștri sunt întrebați „cât are ăsta micu’?”, ei răspund mândri: „Două luni și trei săptămâni, poimâine.” Mai apoi, „șase luni, marțea viitoare”. „Ooo, multe înainte, să fie sănătos!”. Și apoi tot așa, fiecare lună e o sărbătoare. Asta până pe la 4-5 ani.. Sau nu mai știu exact. Când nu…
-
Cerșetorii de iubire.
Ne naștem într-o zi fără dorința clară de a muri cândva, Ne sperie noul, dricul, avem frisoane-n piept și-n gând, Ne plângem unii altora tot întruna că ducem viață grea, Dar ne e frică de schimbare, n-am pleca de-aici nicicând. Dornici de iubire, cerșim atenția celui mai indiferent om, Insistăm în nebunie, continuăm cu un optimism bolnav Să ne facem promisiuni cu expresii negăsite-n niciun DOOM, Apoi ridicăm ziduri împrejur ca și cel mai priceput zugrav. Te întrebi ce nu merge, îți spui lasă, că mâine va fi mai bine, N-o fi dracul atât de negru, trecem noi și peste asta. Repeți așa în fiecare dimineață, în gând,…
-
Cine hotărăște ce e bine sau ce-i rău?
Ai cunoscut vreodată sentimentul acela în care te simți captiv în mijlocul unei intersecții, acolo unde drumul se bifurcă și trebuie să iei o decizie? Care e calea cea bună? Cine hotărăște ce e bine sau ce-i rău? Hai, îți spui, ia o decizie! Timpul trece, nu te așteaptă.. Trece la fel pentru toți, deși ai vrea să schimbi multe din punctul ăsta de vedere. Trebuie să grăbești lucrurile, deși îți plac fix așa cum sunt. Dar timpul nu te așteaptă, ai uitat deja?… Mă simt captivă în fața unui drum ce pare însorit, lipsit de griji și plin de nebunia clipei, dar știu că e cu sens unic. Și…
-
Arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele.
Arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele. Vorbesc mereu de pansament din flori și zâmbet, dar nu mai au niciun efect asupra mea. Mă simt mai bine când le ofer. Îți oblojesc rănile așa cum știu eu mai bine, uitând de ale mele. Murakami zice bine: „Dacă tu îți amintești de mine, atunci nu-mi pasă dacă toți ceilalți m-au uitat”. Dar ce mă fac eu cu gândurile astea ale nopții ce-mi țin mintea trează până târziu, deși se știe că oamenii triști dorm mult. Din nou îmi iau insomnia de mână și ne plimbăm prin parcuri pustii, sub cerul negru stropit cu stele… Îmi deschid sufletul cât să ia un…
-
Dacă e corect, de ce mă doare? – Scrisoare fără nume 3
A venit vremea aia în care stau cu bărbia, cu obrajii în palme și mă gândesc. Mă gândesc că nu mai vreau să mă gândesc. Încerc să mă golesc de toate trăirile negative, încerc să găsesc soluții. E atât de greu.. Doare. Dacă e corect, de ce mă doare? Spune-mi tu! Hai, spune-mi.. Dacă știu sigur în sinea mea că am făcut alegerea corectă, de ce știu la fel de sigur că nu sunt împăcată cu ideea? Ideea de a te pierde. Oh.. Am scris-o. Uite, am gândit-o. Poate că deja este prea târziu. Ne-am pierdut înainte să ne avem. Am încetat să fim până să știm dacă putem fi.…
-
„O să reușesc să țin lumea la degetul mic..”
M-am trezit azi cu versul ăsta în cap. Nu am mai ascultat de mult Lumea e a mea – B.U.G. Mafia feat. Loredana, dar asta nu m-a împiedicat să tot fredonez în minte cuvintele lui Caddy. 😀 Ce cursuri și discursuri inspiraționale, motivaționale sau mai știu eu cum? O melodie bine aleasă și ești pe felie toată ziua! :)) Asta da introducere, ce să zic? :)) În fine, ideea e că, în viață, îți poți găsi motivație în orice lucru mărunt ce te poate face fericit. Chiar și pe moment. Nu sunt adepta „om vedea ce-o mai fi după”, dar încerc să mă mai domolesc din goana mea nebună după…
