M-ai răzgândit atunci când ai plecat subtil din noi cu primăvara. Acum gândesc la rece că am avut o mare-ntre noi apusă ca vara – Am ajuns s-aștept închisă-n iarna asta pătrată, fereastră cenușie, Vorbind în pași tăcuți prin toamna-mi ruptă din carne cam vie. Și cum aș putea să înțeleg ce-mi scrii cu litere ce șchioapă? Nu m-ajută ochelarii – tu ești prea departe, iar eu îs mioapă.. M-ai răzgândit când am simțit din nou în tălpi gravitație – Erai pedeapsa mea pe viață într-o lume fără legislație. M-ai răzgândit când ți-am aflat tăcerea în fața marilor mele întrebări. Aș fi vrut să-mi fii atlas, să te deschid vorbind…