• (de)Lirice

    happy end, totuși?..

    m-am descărnat în fuga mea spre tine purtându-mi oasele prin pânze străine, mi-atârnă pielea în cârligul tău sever – „vreau fericire, dar mi-e frică să mai sper” scriam cândva, pe vremea când trăiam fericirea-n stare pură și nici nu știam.. cât de cinică e viața, îți dă, dar îți și ia ochii lucidității: ai, dar nu poți vedea asta. m-am împiedicat de cranii împuțite, de patima din suflet, unghii înnegrite în miez de stern le am adânc înfipte, sentimente tot omor, dar astea nu-s delicte. așa văd în ochii tuturor, trecem cu vederea și plânsul, și suspinul, și jalea, și căderea. ne-am obișnuit cu răul, nu căutăm plăcerea. nu mai…

  • Comentez.,  Jurnalism,  Particip, nu asist!

    Happy end.

    Mă întreba cineva la un moment dat de ce pun punct după fiecare titlu. Mă așteptam la o astfel de întrebare, știut fiind faptul că după titlu nu se pune semn de punctuație. Am scris și aici despre iubirea mea pentru punct. 🙂 Dar, pe scurt, îmi place punctul. Nu-l privi cu ochi reci ca și cum ar fi vorba de un sfârșit – ba dimpotrivă. Punctul îți deschide drumuri noi, îți oferă ocazii, te șterge de praf, te motivează. Pe mine mă, pardon. 🙂 De ce introducerea asta? Pentru că joi am văzut piesa de teatru Happy end la Godot Cafe-teatru.