Toamna rămâne mereu fără de septembrie.

Ați spune că încep s-o iau pe arătură. Cum să încep să scriu asemenea truisme? Ei bine, mă macină de mult ideea asta:

Tragem de septembrie ca de-un câine mort. Pardon, ca de-o vară în comă. Ne facem vacanțe prin țări calde, mergem la plajă și ne mirăm când temperaturile scad sub 25 de grade. Nu se poate, domn’e, așa ceva! A trecut deja vara? Dar eu nu am avut timp să mă bucur încă de ea! Vă sună cunoscut?

Muncă, acasă, copii (unde e cazul), griji, probleme cu mașina, certuri cu vecina de la 3 și tot așa. Uiți să te bucuri că ești sănătos (ce clișeu, dar când ai probleme, atunci îți dai seama că, da, sănătatea e pe primul plan), că ai persoane în viața ta cărora să le spui Te iubesc sau Noapte bună. Fericirea e atât de la îndemână încât nu putem crede că avem nevoie de atât de puțin ca să ne simțim împliniți.

La fel se întâmplă și cu toamna și septembrie al ei. Nu-i dăm voie să fie prima lună de toamnă, să fie începutul îngălbenirii frunzelor, al dimineților cețoase, al sezonului cu blugi și cardigan. O vrem călduroasă, eventual să țină ziua vreo 16 ore ca să ne putem rezolva problemele.

Septembrie este al verii, noiembrie vine împodobit cu ghirlande și globulețe.

Iar tot ce ne-ar rămâne din toamnă este octombrie. Acest minunat spectacol de culori, nostalgii amestecate cu frământări adunate în vreo 9 luni.. Și uite așa iau naștere angoase, iar anxietatea ne ține departe de oameni. Și de noi.

Aș alege să mă bucur de fiecare clipă, să las fiecare anotimp să-mi construiască în inimă palate de amintiri – cu liliac proaspăt înflorit, cu nisip fierbinte ca-n iulie, cu galbenul copacilor și țurțurii atârnând într-un colț de ochi (de sticlă). Doar că am scris, de fapt, din experiență proprie. Nu fac nimic din toate astea. Încă.