A trecut și martie.. Am împlinit 9 ani! #poveșticupisici

A trecut și luna martie. S-a dus un trimestru din anul ăsta și eu tot nu știu ce fac cu viața mea. Glumesc. V-am păcălit de 1 aprilie. Normal că știu ce fac cu mine și cu ceea ce trăiesc de 9 ani încoace.

Am ales să-mi petrec una dintre vieți alături de o zăpăucă.

Își spune că e O pisică neagră, dar eu o tot văd mereu mergând și vorbind fix ca un om. Bine, mai are și momente când miaună încercând să-mi vorbească, dar eu o ignor în continuare.

Îmi amintesc vag ziua în care m-a găsit stând pe un cărucior de cumpărături, în parcarea subterană a unui mall. Cred că mă lăsase o tanti acolo, apoi s-a dus să mă supravegheze de departe să vadă dacă mă ia, totuși, cineva acasă. Și a venit zăpăuca, m-a pupat din prima și mi-a zis: „Asta e Neagra mea!” De atunci, tot așa mă strigă. Plus multe alte alinturi la care răspund languros din ochi. Sunt o pisică, îmi place să fiu adorată. „Gogoașă” mă înmoaie de tot, dar și „frumoasa lu’ mama” îmi place cum sună.

Momentele noastre..

Am auzit-o bănuind că sunt din vreun neam de birmaneză, că prea am labele groase, mieunatul nu știu cum și atitudine de aristocrată. Eu fac doar ce simt că-mi place. Nu mă interesează astea. Și știu că a zis că suntem născute siiigur în aceeași zi că prea semăn cu ea (eu zic invers). 21 martie sau așa ceva. Ne sărbătorim amândouă în fiecare an, care cum știe. Eu mănânc și dorm la fel ca în orice zi. Ea se stresează, adună oameni în jurul ei și încep a povesti. Sau a dansa. Bine, de dansat dansează și fără vreo ocazie specială. Pune o melodie, mă ia în brațe, mă tot pupă și dansează prin cameră. Eu nu mă supăr că face așa, ba chiar o încurajez stând cuminte. Sunt momentele noastre. Astea, plus cele în care ne jucăm cu cablurile de la încărcătoare. Nu mă dau în vânt după șoricei sau de-astea, dar firele, șireturile pur și simplu îmi dau lumea peste cap. Le văd ca pe niște șoricei și alerg ca nebuna dând din cap repede, apoi mă trântesc pe o parte suflând greu. Deh, nu mai am 2 ani..

Când e foarte obosită, mă țin după ea prin casă. Crede că e pentru mâncare. E și pentru pliculeț, dar atunci nu mănânc și mă uit fix în ochii ei. Atunci înțelege și mă ia în brațe, mergem împreună la geam și stăm așa câteva minute. Mă mângâie, ne pupăm (da, o pup și eu pe ea..) și ne uităm pe stradă. Știe că îmi place să mă uit în stația de autobuz sau la mașinile care gonesc pe bulevard. Iar eu știu că (și) așa o pot liniști.

Sissy chiar e o sisi..

Într-o zi ploioasă de toamnă, o văd că îmi aduce în fața ochilor un ghem de blană albă-gri, ciudățică, speriată, cu ochii mari colorați într-un verde ce nu mai văzusem până atunci. Nu mi-a convenit deloc să împart camera cu încă o fată. Nici băiat nu aș fi vrut. Eu eram peste toți și toate, ce rost mai avea și ea în toată ecuația asta? Am renunțat să mai merg la mami dimineața, nu am mai „iubit-o” vreo trei zile la rând și o vedeam tristă din cauza asta. Dar eu aveam un intrus în lumea mea perfectă și trebuia să rezolv cumva treaba asta. M-am dat la mâță, am hâhâit-o, o mai atingeam când se apropia prea tare.

Cu toate astea, ghemul nu se lăsa. Voia să fim prietene. Am acceptat, într-un final. Mare greșeală! Nu am mai scăpat de ea, de miorlăielile neîntrurupte (decât de somn) și de neoboseala ei când vine vorba de cerșit atenție. Eu nu-s așa, dar o iubesc. Am zis asta că știu că nu citește. Nu vreau să mi se suie în cap. Deși… O face mereu. Încă se crede mică și vine să se ghemuiască în sufletul meu, la burtă acolo. Colac peste pupăză! Da, ăsta-i un alt alint drag -„pupezele lu’ mama”. E cam sărită mami asta, nu vă zic de ce, nu dau din casă. Dar știu că ne iubește mult. E normal să fie așa. Suntem niște superbe.

Au trecut anii. A trecut și martie. Am împlinit 9 ani!

Așa cum am auzit, nu-mi arăt vârsta. Toată lumea spune că par mult mai mică. Eh, nici nu m-am stresat prea mult în viața asta. Încerc să mențin un program organizat – ora de mâncare (de-aia o trezesc mereu dimineața pentru plicul delicios), ora de joacă (ba cu Sissy, ba cu sisi..), orele de somn. Cred că aceste „eforturi” au dat roade. Cum ziceam, chiar sunt o superbă.

În încheiere, vreau să vă anunț că trebuie să-mi diversific cumva activitatea și simt că aici aș putea să fac chestii interesante. Vreau și eu o categorie pe acest blog ce, cumva, îmi poartă numele. Voi scrie „Povești cu pisici”! Ne citim data viitoare! Fiți aici când vă chem. Mau!

Comments

comments