Zâmbet cu genunchii goi.

Cunoști momentele alea în care zâmbești, dar nu știi de ce? Ai așa, o stare de zăpăceală în subconștient, încât nu-ți poți explica starea ta de bine. Lumea din jurul tău răspunde inocenței cu un zâmbet larg. Nu știu dacă sincer, dar astăzi lumea a fost mai bună. Cu mine.

Astăzi a plouat. Dar ai aflat deja asta, a fost peste tot știrea. Senzaționalul situației este dat de bucuria mea că e frig. E frig și mă simt bine în cardiganul gri, în mașină, atunci când picurii de pe geamuri mă feresc de privirile semaforice – atunci zâmbesc și mai larg. În sinea mea.

Genunchii zâmbetului meu sunt goi – au trecut prin multe intemperii, sunt zgâriați. Sufletul s-a luptat cu el însuși ca să poată drege rănile genunchilor din râs. El ce să creadă? Primea semnale contradictorii: durerea a fost acolo de mult timp (și încă o mai fi), își făcuse culcuș din vreascurile de sentiment întocmai ca un cuib de rândunică, dar naturalul era să râdă. Ce să creadă, spune-mi tu!

Zâmbetul meu a căzut de multe ori – în plâns hipnotic, din acela din care ai vrea să te oprești, dar nu îți dai seama de ce nu o poți face; în tristețe surdă – aceea în care toată lumea din jurul tău îți spune că totul va fi bine, dar tu nici nu vrei să auzi. Singură – acolo îmi stă puterea de a zâmbi. Nu fără prieteni, mă refer la puterea interioară, de acolo vin adevăratele schimbări. Astăzi mi-am arătat genunchii vindecați – am zâmbit cu ochii. 🙂 Încearcă și tu!