Zări deschise... către un „Despre mine” altfel

„ATELIER LITERAR: Zări deschise…

Născută la 21 martie 1987 în Călărași, într-o zi de primăvară, când ghioceii răsăreau zgribuliți din zăpadă, Georgiana Mihăilă, tânăra „poetă” ce bate azi la porțile afirmării, este astăzi elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Al. D. Ghica”.

Tăcută, dar vâltorită lăuntric așa cum o arată și poeziile ei, n-ai crede că într-o astfel de ființă își pot găsi locul atâtea trăiri.

Veselă sau tristă, bucuroasă, dar rareori euforică, este una dintre acele persoane care preferă să se confeseze mai degrabă hârtiei albe, pentru că doar ea o cunoaște mai bine:

Cerul – oglinda în care se vede frumosul –
Îmi este ascuns, deși îl văd.
N-am nevoie de fizic –
este numai o legătură cu natura.
Vreau doar să privești în ochi-mi –
Oglinda sufletului meu…

Încă de mică, după cum mărturisea, a avut dorința de a scrie pentru că poezia îi dădea acea liniște sufletească, acea energie și putere de a vedea viața în culori vii chiar dacă, uneori, ele erau sumbre… Și, iată că efortul ei s-a materializat într-o frumoasă zi de toamnă, mai precis pe 19 octombrie 2005, când, în plicul trimis la concursul de „Grafică și poezie – interferențe culturale internaționale” din cadrul Academiei de Interferențe Internaționale „Paul Polidor” din București, alături de creațiile sale, zece la număr, a așezat și speranțele sale.

După obținerea unei mențiuni speciale, Georgiana a înțeles că zările, altădată atât de neguroase, astăzi s-au deschis… pentru ea, împlinindu-i, în felul acesta, dorința:

Am să urc
la cer, la stele, la nori,
sau pe lună.

Dacă timpul fuge grăbit, dând senzația că nu-l poate nimeni opri, poezia ei ar putea recupera măcar clipa:

Timpul
Trece repede… Totul… Nimicul… Și eu!
Nu-mi place! Vreau să-l pot opri!
Nu pot! Nu am cum! E ușor… E greu.

Și fiindcă adesea, poezia ei sensibilă este presărată de lacrimi…

Aparent, sunt doar niște picături de apă…
Eu n-aș zice. Numai asta.
Sunt lacrimi… Cerul plânge… Doare. Îl doare.
Dar… Dar ce o avea? El e acolo sus,
Nimeni nu-l atinge… Și totuși…
Cerul plânge.

…sperăm ca ele să fie de-acum încolo numai de bucurie, deoarece, așa cum însuși Cioran mărturisea:

Lacrimile nu sunt decât scara pe care îngerii urcă la Dumnezeu…

Prof. Simona Petrică

Cogito, ergo sum

Râuri de gânduri… – aceasta-i amintirea mea.
Întâmplări în dezordine trec prin mine:
Sunt o sită care lasă să treacă momentele
Și reține numai ce e urât și rău – tot.
Am să ajung acolo într-o zi, să pot
face totul pentru semenii mei.
Le dau, le vreau ajutorul!
Credeam, odată, că e ușor ca frunza-n vânt
Să treci prin viață, să o faci frumoasă.
Pe zi ce trece însă, realizez că eram naivă.
Apoi am suferit un proces de metamorfoză,
Căci am înțeles multe în reflectarea mea.

Am reținut

Ce dacă nu sunt perfectă?
Și ce dacă nu pot fi?
În fond, nici nu vreau!
Sunt un om normal
și nu vreau să cred
că există ceva sau cineva
cu trăsături perfecte.
Nu mă gândesc
nici la rău,
Dar nici la bine.
De ce?
Așa.
E mai ușor pentru mine…
Așa…
E mai simplu pentru rațiune.
Gata!
Am reținut.

Durerea de a iubi

Am vrut să sfarm în dinți
sâmburele amar al răzbunării
în seara în care m-a părăsit încrederea…
Veninul lui caustic s-a împrăștiat în sânge și l-a diluat,
în urma lui lăsând o dâră de catran…
Asta se cheamă și ură și prostie,
dar, când socoți că-i rațiune, domini cu ea întreaga împărăție
a urii, lașității, răzbunării,
lăsând-o moștenire din când în când iubirii…
Acum, procesul bio-fizico-cerebralic s-a încheiat.
În urmă a rămas o dâră de sânge
roșu, fierbinte,
adânc ca și durerea…
durerea de a iubi…

Interjecții

A! Iată! Sunt eu –
Am revăzut o poezie autumnală.
Afară din nou plouă. -Iar plâng.
Natura îmi inundă trupul cu fiori reci.
Îmi dau seama că, de fapt, am crescut.
Ah! O picătură de apă m-a atins. E rece.
Și ea!

Oglinzi

Privesc uitarea în însăși trupul ei – oglinda.
Mă văd, analizez, dar nu înțeleg nimic.
Natura însă îmi strigă în tunete și triluri
Că florile cu petale înrourate sunt divine
Văzute în lumina soarelui de mai.
Cerul – oglinda în care se vede frumosul –
Îmi este ascuns, deși îl văd.
N-am nevoie de fizic –
este numai o legătură cu natura.
Vreau doar să privești în ochi-mi –
Oglinda sufletului meu…