Se spune că, atunci când îți place în mod special ceva, ar trebui să-l ții departe de văzul lumii. Să-l protejezi de hârșâiala privirilor curioase, întrebătoare, critice. Așa simt și eu! îmi zise rațiunea mângâindu-și luciul tăios al conștiinței ca o sabie. Katana taie din rădăcină visul, îi smulge seva și ți-l aruncă la picioare, cu dorințe încă spumegând în verde. Dar hei! Tocmai ăsta e paradoxul: vrei să strigi în gura mare că simți, uite, simți din nou, dar ceva te oprește. E acel ceva care îți șoptește, din timpan către afară, că totul trebuie păstrat în interior. E ca atunci când ții ușa deschisă și iese căldura din casă.…