Recenziile Pisicii Negre

Pianistul (Amintiri din Varșovia, 1939-1945) – Wladyslaw Szpilman

Pianistul este, cu siguranță, una dintre cele mai cutremurătoare cărți pe care le-am citit până acum. Dat fiind subiectul, era cumva firesc să fie așa. Rândurile în care sunt descrise ororile suferite de polonezii evrei din Varșovia celui de-Al Doilea Război Mondial îți derulează prin fața ochilor unele dintre cele mai terifiante imagini din istoria (recentă a) omenirii.

Despre Wladislaw Szpilman*, pianistul care s-a salvat prin muzică

Władysław SZPILMAN s-a născut pe 5 decembrie 1911, la Sosnowiec, în sudul Poloniei. Membru al unei familii cu o bogată tradiție muzicală, a studiat pianul și compoziția întâi la Varșovia, iar apoi, din 1931, la Academia de Arte din Berlin.

După venirea lui Hitler la putere, în 1933, s-a întors la Varșovia, unde, ca pianist la Radio Polonia, a cântat din 1935 până pe 23 septembrie 1939. Władysław Szpilman a continuat să cânte și să compună în ghetou, unde s-a văzut obligat să se mute, împreună cu familia sa, din octombrie 1940. După aproape doi ani în ghetou, familia Szpilman a fost deportată; printr-un uluitor concurs de împrejurări, Władysław s-a salvat, dar părinții, surorile și fratele său, trimiși în lagărul de la Treblinka, au fost uciși.

În perioada următoare, prieteni de la Radio Polonia l-au ajutat, alături de alți polonezi care-i erau complet necunoscuți, să se ascundă în partea „ariană“ a orașului. În noiembrie 1944, înfometat și hăituit într-un oraș distrus, a fost descoperit de ofițerul german Wilm Hosenfeld, care i-a dus mâncare și i-a găsit o ascunzătoare mai bună.

La Zakopane, nişte polonezi nu au vrut să-şi predea schiurile. Casele le-au fost perchiziționate, iar două sute patruzeci de bărbați au fost trimişi la Auschwitz, cel mai temut lagăr de concentrare din Est.

Gestapoul chinuieşte acolo oamenii până mor. Pentru a scurta procedura, nefericiții sunt mânați spre camerele de gazare, unde sunt ucişi.

În timpul interogatoriului, deținuții sunt bătuți într-un mod inuman. Există şi camere de tortură speciale, în care, de exemplu, victima este legată de un stâlp de mâini şi brațe, stâlpul este tras în sus, iar omul atârnă aşa până când îşi pierde cunoştința. Sau victima este înghesuită într-o ladă, unde nu poate sta decât ghemuită, şi este ținută acolo până ce îşi pierde cunoştința. Ce alte barbarii au mai inventat, câți oameni nevinovați sunt închişi în temințe?

În fiecare zi e tot mai puțină hrană. Treptat, în Varşovia se instalează foametea.

Fragment din jurnalul căpitanului Wilm Hosenfeld

În ianuarie 1945, imediat după eliberarea Varșoviei, s-a întors la Radio Polonia, unde mai apoi a devenit director al secției muzicale. În 1946 a publicat o primă versiune a cărții care avea să devină celebră, numită inițial Moartea unui oraș.

Deși cenzurată, a fost retrasă din circulație de comuniștii polonezi. Prietenul său Artur Rubinstein a încercat fără succes să-i găsească un editor în Occident în anii 1970, dar abia în 1998, după apariția edițiilor germană, engleză și americană, memoriile sale au devenit un bestseller mondial. Înainte să moară, pe 6 iulie 2000, la vârsta de 88 de ani, Władysław Szpilman a aflat despre importanța și succesul cărții, publicată astăzi în 38 de limbi și ecranizată în 2002 de Roman Polański.

*text de pe coperta cărții

Mărturii din infern…

În septembrie 1939, Radio Polonia, postul unde lucra ca pianist Szpilman, este bombardat de către trupele germane cu ocazia ocupării Varșoviei de către naziști. Urmează o perioadă neagră pentru evreii din ghetou, până în noiembrie 1940 evreii fiind siliți să îndure condiții de viață oribile și umilințe greu de descris.

„Toți ocoleau locul de la distanță, fără să se oprească şi holbându-se cu groază. Acolo zăceau trupurile celor care fuseseră împuşcați cu o zi în urmă pentru încălcarea vreunei interdicții, poate chiar pentru vreo tentativă de evadare. Printre cadavrele bărbaților zăceau şi trupurile unei tinere femei şi a două fetițe cu craniile complet sfărâmate.
Oamenii îşi arătau unul altuia zidul lângă care zăceau trupurile, care avea urme vizibile de sânge şi bucăți de creier. Copilele fuseseră ucise prin metoda preferată a nemților: fuseseră prinse de picioare şi capetele lor izbite cu avânt de zid. Pe cadavre şi printre bălțile de sânge închegat se plimbau muşte mari, negre şi se vedea clar cum corpurile intrate în descompunere se umflau de la căldură.”

„Władysław Szpilman descrie Holocaustul într‑o proză reținută care are, pe alocuri, intensitatea poeziei. Nu voi uita niciodată scena din Umschlagplatz: Władysław Szpilman se afla acolo, de partea cealaltă a graniței vieții, ales pentru un transport în necunoscut, despre care toți știau că înseamnă o anumită moarte. Părinții autorului, el însuși, fratele și cele două surori ale sale împart între ei o caramelă tăiată în șase – ultima lor masă împreună.

Wolf Biermann

După ce familia lui a fost deportată în lagărul de exterminare de la Treblinka, pianistul, salvat de un prieten din poliția evreiască, ajunge să muncească din greu, ca sclav, pentru așa-zisa rasă „ariană”. Amintirile continuă să fie așternute în paginile acestui jurnal al mărturiilor absolut terifiante până în ianuarie 1945… Imediat după eliberarea Varșoviei, pianistul se întoarce în studioul Radio Polonia și reia recitalul Chopin, întrerupt într-un negru septembrie 1939…

Sunt mai multe motive pentru care Pianistul este o carte excepțională. În primul rând, ca relatare a unui martor ocular la distrugerea comunității evreiești din Varșovia, memoriile lui Szpilman sunt indispensabile din punct de vedere istoric. În al doilea rând, el descrie cu delicatețea și economia unui poet; nu există nicio notă falsă. Iar în al treilea rând, povestea sa este incredibilă în așa măsură, că trebuie citită ca să poată fi crezută. În această carte răzbate limpede o voce dintr-o lume dispărută. Suntem norocoși că l-am avut martor.

(The Washington Post)

Filmul Pianistul, o ecranizare care s-a ridicat la nivelul cărții

Afișul filmului Pianistul

Memoriile lui Wladyslaw Szpilman au fost ecranizate cu succes, iar filmul Pianistul a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun regizor (Roman Polanski), cel mai bun scenariu adaptat (Ronald Harwood) și cel mai bun actor (Adrien Brody), fiind nominalizat la alte patru premii, printre care și Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

Se întâmplă de multe ori să zic că filmul nu este mai bun decât cartea, dar, de data aceasta, ecranizarea s-a ridicat la nivelul cărții. Mi-au plăcut în egală măsură. Ceea ce, bineînțeles este mare lucru. Brody face o treabă excepțională, iar Polanski a reușit să redea o frântură din viața mizerabilă și teroarea în care au trăit polonezii evrei sub atacurile și ocupația Germaniei naziste.

Tensiunea, dezgustul, înfiorarea, tristețea și nu în cele din urmă disprețul – fiecare în parte și toate odată m-au încercat citind/vizionând Pianistul. Vă foarte recomand cartea și filmul, iar alte cuvinte mi-ar părea de prisos.

Comments

comments

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: