Aș fi vrut să scriu rândurile astea zâmbind, dar povestea tatuajelor mele nu este vreuna senină. Cum, probabil, se întâmplă în multe situații ale altor oameni care își scriu frânturi de suflet sub piele. Am citit povești despre tatuaje, despre oameni care au ales să poarte cu sine mesaje, simboluri sau chipurile ființelor dragi, imprimate în carne vie… Îi înțeleg. Oamenii se sperie, în general, de lucrurile permanente. Aoleu, te măriți? Și dacă te plictisești? Sau: Ți-ai făcut tatuaj? E permanent? Și dacă ți se ia de el? Nu degeaba am pus întrebările una după cealaltă. Sunt alegerile tale, nu ai cum să te plictisești cu ele. Sau ai cum, dar ți le asumi…