Nu mi-am mai scris un vers de ceva timp și simt că parcă îmi mai crește o mână din plămâni până în creștet, cu care mă mângâi atunci când mă enervez. Scriu. Îmi apar litere de tipar pe mână și încerc să-mi beau cafeaua cu lapte la fel cum o făceam și acum o săptămână. Sunt o lupă. Îmi exagerez trăirile de dragul acestor rânduri aruncate într-un colț necitibil. Sunt o lupă. Vreau un lup din care să mușc tandru ca dintr-o lună plină de ea. După fiecare poem din ăsta îmi rămân dureri în minte ca după o naștere nereușită prin cezariană. Îmi simt mâinile pătate de trădare –…