poemul (z)vârcolac
Nu mi-am mai scris un vers de ceva timp
și simt că parcă îmi mai crește o mână
din plămâni până în creștet,
cu care mă mângâi
atunci când mă enervez.
Scriu.
Îmi apar litere de tipar pe mână
și încerc să-mi beau cafeaua cu lapte
la fel cum o făceam și acum o săptămână.
Sunt o lupă. Îmi exagerez trăirile
de dragul acestor rânduri
aruncate într-un colț necitibil.
Sunt o lupă. Vreau un lup
din care să mușc tandru
ca dintr-o lună plină
de ea.
După fiecare poem din ăsta
îmi rămân dureri în minte
ca după o naștere nereușită
prin cezariană.
Îmi simt mâinile pătate de
trădare – scriu, dar nu mă vede nimeni.
(îmi) revin eu.
Comments
