Decembrie, București, zăpadă. Simte cum ghearele frigului i se încolăcesc în jurul gâtului întocmai ca o eșarfă bine strânsă și îi taie respirația… Mai are puțin și ajunge acasă. Gânduri dese o frământă, este agitată, deși nu ai spune. Privește împietrită în zare, sperând la tramvai. Chiar tras de cai, și ar fi venit mai repede. Spectacolul fulgilor de nea o mai țin ocupată, le desenează pe retină traiectoria zăpăcită. Măcar nu sunt singura derutată de aici. 🙂 Are puterea să mai zâmbească – deși înghețat, zâmbetul din colțul gurii îi apare gândindu-se la fiorii ce o pătrund când simte mirosul de ceai de tei cum vine din bucătărie. Își îndeasă mâinile mai tare…