„Greu de glumit” cu Teo, Vio și Costel – Ce am învățat din show-ul de stand-up de la Sala Palatului

Întotdeauna, de când mă știu, mi-a plăcut să râd. Dar nu așa, oricum, hihihi. Îmi place să râd cu gura până la urechi, cu ochii mici și lovind cu palmele în coapse. Practic, râsul e o a doua natură a mea.

Pasiunea mea pentru stand-up a venit firesc, pe… nesimțite.

Nu urmăresc în mod activ și cuprinzător stand-up-ul din afară, dar îi pot numi pe doi dintre cei care mi-au schimbat multe perspective: George Carlin și Ricky Gervais. Pentru mine, ei sunt de referință. Ce să mai, îi iubesc.

Revenind pe meleagurile noastre, am urmărit cam tot ce e de urmărit pe YouTube și, mai nou, pe Comedy Box. Nu văd cap-coadă tot ce se află pe platforme, însă am unele show-uri cărora le-am rămas fidelă deja de ani de zile. Cum ar fi podcastul Între show-uri cu Teo, Vio și Costel. Și invitații. Care, de-a lungul timpului, au fost foarte mulți și foaaarte diferiți. Da, am văzut toate episoadele și, spre deosebire de alte chestii, pe astea chiar nu le consider o pierdere de timp. :)) 

Îndrăgindu-l pe Costel și felul lui de a fi (de la super amuzant la cringe), m-am simțit mereu ca făcând parte din „gașca Club 99”. Cu mențiunea că îl respect pe Micutzu la fel de mult, dar altfel. Mă rog, discuția e amplă.

Teo, Vio și Costel la Sala Palatului

Treaba e că am mers la diferite show-uri de stand-up în diferite cluburi, însă cele de la Sala Palatului au o energie aparte. Fără să zic că sunt mai sus sau mai jos ca energie sau material livrat. Pur și simplu, dacă mergi la un show la Sala Palatului, știi că va fi tare. Mai ales, la un asemenea afiș.

Bineînțeles, băieții nu au dezamăgit. Am râs cu lacrimi, m-am hăhăit bătând cu călcâiele în podea. Csf. Atâta pot. (Asta e pentru cei care-și vor da ochii peste cap. Cum să râzi la ăia? Sunt terminați, nu au avut haz niciodată, iar umorul lor nu-mi fură nici măcar un zâmbet în colțul gurii. Hai, Georgiana, poți mai mult de atât. Unfollow. Stfu, Karen! Nu te-a întrebat nimeni nimic.)

„Greu de glumit”, dar păcat să nu o faci

Pe 28 octombrie 2025, scena de la Sala Palatului a devenit o scenă de stand-up. Ordinea serii a fost construită impecabil: Vlad Olteanu, Gabi Dumitriu, Vio, Costel și Teo.

Dincolo de glumele care ți se învârt în minte zile întregi, a fost genul acela de spectacol care îți lasă ceva în plus. Așa că, după ce m-am oprit din râs și mi-am recăpătat vocea, am tras o concluzie: show-ul ăsta nu e doar despre umor. E despre viață, ritm, relații, sinceritate și curajul de a râde atunci când e cel mai greu. Așa mi-a venit ideea unui articol ceva-mai-mult decât o simplă cronică de eveniment, mai mult decât hei, am fost acolo și am văzut asta.

Ce am învățat din show-ul de stand-up

1. Râsul e un detox pentru creier

Cea mai bună formă de igienă mintală, după părerea mea. Nimic nu curăță mai bine mintea decât o seară în care râzi până te dor obrajii. Intri în atmosferă, te relaxezi, uiți de tot ce se întâmplă afară, măcar pentru două ore.

2. Ordinea contează mai mult decât pare

Faptul că Vlad Olteanu și Gabi Dumitriu au deschis seara n-a fost întâmplător. Ei au pregătit terenul. Apoi, Vio, Costel și Teo au construit treptat intensitatea până la apogeu. Lecția e simplă: în orice proiect, relație sau conversație, timingul face diferența.

3. Autenticitatea bate orice decor

Niciunul dintre comedianți nu a părut că joacă un rol. Glumele lor au venit firesc, din experiențe reale, nu din artificii. E o dovadă că autenticitatea, oricât de simplă ar părea, e cea mai bună formă de spectacol.

4. Autoironia e apanajul oamenilor inteligenți

Dacă poți râde de tine înainte să râdă alții, ai câștigat. Costel e campionul absolut al autoironiei. Râde de sine cu o naturalețe care te face să te gândești la propriile defecte și să le vezi altfel. Asta ar trebui predată în școli: arta de a nu te lua prea în serios. Poate, de-asta mi se pare foarte mișto roast-ul (dar ăla bun, făcut cu talent, nu luarea aia în bâză și jigniri gratuite).

5. Pauza e la fel de importantă ca munca (gluma)

Pauzele, jocul actoricesc, gesturile, act out-ul. Așa e și în viață: uneori, ce nu spui e mai puternic decât tot ce rostești. Iar pauzele nu sunt semne de slăbiciune, ci de maturitate. Dacă nu iei o pauză la timp, o va lua corpul tău pentru tine. De cele mai multe ori, în momentul cel mai nepotrivit.

6. Trebuie să asculți de două ori mai mult decât vorbești

Publicul e jumătate din show. Stand-up-ul nu e o lecție predată, ci un dialog. Reacțiile din sală devin parte din material, energia publicului devine combustibil pentru stand-up-eri. Acesta e un reminder că și în afara scenei, comunicarea funcționează optim atunci când asculți la fel de mult pe cât vorbești. Aici am o vorbă, care a rămas cu mine de-a lungul timpului: trebuie să asculți mai mult decât vorbești. Nu degeaba avem două urechi și o singură gură.

7. Cele mai bune glume te pun puțin pe gânduri

Când râzi și îți dai seama în același timp că gluma te-a lovit unde doare, înseamnă că a atins adevărul. Nu e doar divertisment, e (și) radiografie socială. Teo are talentul ăsta rar: te face să râzi și să gândești simultan. Exact genul de disconfort care duce la creștere. Iar în seara show-ului, Teo parcă s-a întrecut pe sine cu aceste glume ce au stârnit un fel de râsu-plânsu’. De fapt, tipic lui. :)) 

8. Comedia e radiografie socială

Ca în lumea lui Caragiale, glumele lor sunt oglinda unei societăți care merge înainte prin absurd, iar comicul de situație și cel de limbaj descriu fix ce gândim toți, dar nu știm s-o livrăm la fel. De la birocrație la parenting, totul e acolo, dar ambalat cu umor de calitate, cu idei și perspective neașteptate. Râzi pentru că știi exact despre ce vorbesc cei de pe scenă.

9. Râsul unește

Peste 4000 de oameni complet diferiți, râzând la aceeași replică. Nicio dezbatere, niciun conflict, doar bucurie comună. Poate că umorul e singura formă de democrație care chiar funcționează, mai ales într-o societate atât de divizată precum cea a zilelor noastre.

10. După râs vine liniștea

Aia bună. Cea care rămâne după ce s-au aprins luminile și realizezi că a fost o seară în care nu doar că ai râs. Dar te-ai simțit mai viu. Acum, pleci spre casă rememorând replici, râzând din nou și din nou. Și, uite așa, apare natural promisiunea: data viitoare, vei merge din nou la show.

„Greu de glumit” a fost, de fapt, ușor de iubit. Într-o lume în care ne e tot mai greu să ne relaxăm, show-ul ăsta a fost un reminder că râsul nu e o pierdere de timp. E o formă de supraviețuire.

Și dacă ar fi să rezum totul într-o frază: nu e greu de glumit, e nașpa să trăiești fără să o faci.

Comments

comments