Scrisoare fără nume 7. Portativ de cuvinte

Îmi imaginez că dormi acum, când mi-am făcut ~~curaj~~ timp să-ți scriu. Îți creionezi sub pleoape grele vise de poet contemporan, icnești ușor când apar lângă tine. Chiar de nu mai vrei să-ți știu urma. Eu sunt acolo.

Tu ești aici.

Îmi imaginez că-ți vorbesc în litere cântate cu glasul inimii. Îmi doresc să știu cum ar fi să-mi dispară gândurile, să le pierd de tot și… Și să-mi vorbească sufletul. Să vibreze când te simte, să adune note pe portativul unor trăiri neîmpărtășite. Până acum.

Dă-mi timp și voi învăța să vorbesc pe limba ta. Îți iau răbdarea și mi-o înfășor în jurul taliei, de lângă tine să nu mai plec. Să mă cuibăresc în brațele tale, să-mi închizi ochii cu un sărut ce coboară de pe frunte către buze căutânde. Hai să ne refugiem în lumea noastră desenată stângaci, cu mâini albe, mototolite într-o încleștare a dragostei..

Ne închidem din nou cu chei sol și urcăm spre Do(m). Majori. Iar aberez.. Bine că nu scriu pe foi adevărate, aici nu pot rupe foaia. Nici nu șterg. Știi că îmi place să mă joc. Împletesc ficțiunea cu firicele de adevăr. Dorul mă doare, strig din dom. Și vii atunci, doar să ne luăm bun-rămas până dimineață, în off the dome. În zori, când soarele cască ochii spre pământ, când blocurile de vizavi se deslușesc din albastrul văzduhului cocoșat de roșu, atunci privim amândoi în aceeași direcție, skin on skin, în dreptul geamului mic de la bucătărie.

Cred că ești dreamcatcherul meu.

Și nu aș vrea. Dar îmi colorezi râsul, mă gâdili în tălpi cu penele lungi ale degetelor tale prinse în jocul unui masaj, îmi alungi dispozițiile ce-s pe minus, îmi hrănești visurile cântate toate de viori cu sfori împletite pe mijloc. Cam tu ești…

Și mi-e frică.

Frica mă paralizează. Nu pot mișca un deget, nici două, nici ochii. Murmur din buze un te iubesc stins, doar-doar nu l-oi auzi. Dar ești deja aici, te văd cum citești. Liniile astea de cuvinte creează trenul nostru. Te urci? Cobori din Do(m) la Sol? Sau La… Mi(Re). (Nu vrei) înțelege ce zic, aș fi vrut să nu citești cu ochii. Ți-am mai zis, pipăie cu degetele împănate de sentiment, orbecăie însetat de cunoaștere de mine, de tine, de sine.. Închide pleoapele strâns, exact ca atunci când îți place tare visul și te trezești, dar îl mai ții puțin cu tine.. Ține-mă strâns și lipește-ți nasul în curbura cefei mele. Nu mă lăsa să-mi fie frică.

Am scris toate astea și am rupt lacătele prinse între cuvinte și liniile de portativ. Am început să murmur cântecul nostru ca pe un descântec menit să ne unească întru veșnicie. Dar asta mă sperie din nou. Îmi imaginez veșnicia ca pe un peisaj cu nuanțe de portocaliu încins, care mă frige și mă face să-mi strâng pleoapele înăuntrul privirii și să pun stop. Cine-și dorește infinitul e nebun.