(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
(re)nașterea domnului.. poet
ele? decor. Luminițe prinse la brațul unor feți-frumoși înalți ca brazii. ei? senili vrednici. împing cu nesaț la un scaun cu rotile în care au impresia că au o Ileană Luminița. totul e ca la nebuni, dar nimeni nu vede, fiecare e prea ocupat cu gura sa. pictură murală pe wall-urile feisbuciene: mese pline, zâmbete triste, suflete goale. de ce vă mai afișați? rămân tablou. orașul e plin de restaurante și chef(i), dar predomină prostul gust la înălțime – nu ai fost să vezi Maghernițele luminițele? străzile respiră ușurat ca după o șamponare anti-păduchi. shh! au adormit.
-
ia să te văd, poete..
ia să te văd, poete, cum îți alegi cuvinte din frunze veștede adunate pe morminte de sentimente palide, priviri mai otrăvite, ca mărul unui Adam pierdut prin oseminte. ia să te-aud, poete, cum cânți tu acuma ploile toate, frigul, și ceața, și bruma, cum o aștepți pe ea să vină, dar își pierde urma.. tu o rugai să (te) citească, dar ea vorbea cu luna. cum să-i spui, poete, că îi trebuie răbdare, când își dorește să te-audă, să te dai mai tare în difuzorul unei inimi surde și fără de picioare, ce n-are cum s-ajungă la tine fără ajutoare? de ce nu-i dai, poete, înapoi ce-ți dăruiește ea și…
-
de ce-uri
de ce vreau să scriu tot ce-ar sta mai bine-nchis, de ce tot mai aștept să zici ce ai de zis? de ce e totul aievea de parc-ai veni din vis, de ce da-ul meu nu poate fi mai decis. de ce sunt așa și tot caut nod în papură, de ce într-un triunghi caut a patra latură? de ce dau minții răspunsuri și tot nu se satură, de ce mă port ca un copil când tre’ să fiu matură? de ce complic tot ce poate fi doar simplu, de ce mă plâng de timp tot timpul? de ce, acolo unde-l aflu, fac răul triplu, de ce poveștii noastre nu-i…
-
Poezia nu e ruptă din Rai
Fug cu pași înceți de vacarmul din oraș, Vin aici, acasă, în liniște, dar în pace nu mă lași, Îmi strigi din colțuri moi de suflet, te ții scai de mine să scriu. Dar poezia nu-i ruptă din Rai. Și tare-aș vrea să mă fac piatră, să nu mai simt, Dar se pare că vreau degeaba, tot iubesc să mă alint. Ador brațele mele după gâtul tău, lângă mine când stai, Dar nu ești aici și, vezi, poezia nu e ruptă din Rai. Și mi se face dor când mi-e lumea mai dragă, Chipul tău din minte inima nu vrea să-l șteargă. Ah, de-aș putea opri timpul, dar vrabia visează…
-
ah! e inima.
simt un gol imens ce îmi umple încăperea și mă strânge. mă apasă pe ochi și tâmple, îmi trage în față de umeri. e prea plin golul ăsta. sunt și eu prea plină de mine. mă strâng, adică mă adun. cântarul arată mai puțin, am tot scăzut oameni dinăuntrul meu. de ce aș sta, dar de ce-aș rămâne în acest nicăieri al tuturor destinațiilor mele bătrâne? Bătrâne! Trezește-te, bate cineva, ah, e inima. 29 august 2017 – 00:25
-
Mi-e foame..
Mi-e foame de frumos și calm, cum îi este unui cal dor de iarbă verde -n primăvară. Aș sorbi cuvintele-ți de dragoste șoptite pe burta goală, cu buze țuguiate de sărut. M-aș înfrupta cu nesaț din râsul tău, te-aș adulmeca pe gâtul gol cu nasul rece și te-aș mușca de dor, chiar dac-ai fi lângă mine. Aș vrea să zâmbești când îți fac zile fripte, glumind că nu prea știu să gătesc. Sau nu vreau. Dar pentru tine, orice. Ne prindem fluturii din stomac, îi punem la borcan pentru zilele reci ce-au să vină între noi. Când te frigi cu ciorbă.. dai farfuria puțin mai încolo și mă săruți. Până…
-
fugi
îmi imaginez că-s un câmp imens și că sentimentele aleargă peste el, se-mpiedică, se julesc, se împing, trag unele de celelalte, cele negative le trag în jos pe cele mai înalte. și explodează mine-n mine la fiecare ceas, nu am nicio idee de hartă, dar sunt un atlas din văi și creste-n munți, cărări strâmte, încurcate, din păduri reci de brad, stele-n ochi aruncate, din vorbe iuți ca de piper, glume cam nesărate, râuri de gânduri ce-mi traversează câmpia și câteva delirice să-mi calmeze nebunia mânia. îmi imaginez că visul e, de fapt, realitate și că trăiesc într-un film mut fără publicitate. că-s cam legată la mâini acum, deși tastez,…
-
și parcă prea mi-e dor de acasă..
și parcă mi-e prea dor de acasă și prea departe mi se pare ziua aceea-n care păși-voi zâmbind în a mea casă. mi-e dor să fiu copil în curte, să rup o roșie și-un colț de pâine, mi-e dor de vacanțele prea scurte, când n-aveam grija zilei de mâine. și mi-e mai dor de mama mea, să stau cu capu-n poala ei, tata să-nvârtă mămăliga, să fim frați din nou, cei trei. cum aș putea oare să-ntorc vremurile de-odinioară? voi afla când acasă mă reîntorc, mi-e dor a nu știu câta oară.. și o să-mi fie iar și iară..
-
Mai lasă-mă.. Verde crudă.
mai lasă-mă aici un minut, îmi ziceam în timp ce mă ridicam de pe pătură. (pătura pisicilor, pe aia am luat-o la pădure.) ar trebui să plec, se face prea seară, uite și păsările cum se adună-n cuiburi. m-am legănat pe brațele versurilor de nichita și sorescu. ce clișeu, ai spune. mă lași cu ăștia ai tăi? nup. îi iau cu mine. de ce i-aș lăsa acolo unde nu sunt doriți. ce pierdere, nici nu-ți dai seama. până nu mă auzi recitând: Cum se mai adună și viața noastră! Ca un film de desene-animate, Făcut din cuvinte scrise. Ce nevoie avem de aceste priviri în urmă Și toate aceste întîmplări…
-
Poezia de la miezul zilei
acoperă-mă cu ceva, e foarte cald afară. aș vrea să-ți scriu doar cu dus, ca-n gară. dar tot ce citești mi se-ntoarce iar și iară, 20 august – ia uite, s-a mai dus o vară! vreau vers întortocheat să rătăcești în el, citind, să rămâi tablou – cum e în pastel, îmi arborez la mal să fluture-alb drapel, azi îmi predau catrenul – ți-a cam rămas fidel. e miezul zilei și tot miez de inimi poezesc, merg pe fir de vise, din viață mă trezesc, alunec spre vers alb, tâmplele-nzăpezesc, eu mă voi naște mâine. cum? o să-ți povestesc..
-
dor. toate
și mă știi că mi se face dor când cerul e roșu-albăstrui, când simt degete pe piele și gust (de) buze dulci și amărui, când plec, dar mă întorc, când fug de parcă stau pe loc, tu știi că mi se face dor și vreau cu tine. De tot sau deloc. și dor toate de parcă rup ceva din mine la fiecare tic-tac, sap adânc prin gânduri, în mine de parcă sunt ortac. râd și am lumină, dar mă uit la mâini, îs negre, și tot încerc să nu uit de ce și în ce hal tu mi-ai călcat pe bec. dă rec acum, când încep să-mi revină…
-
Și știu că n-am mai scris de mult..
Și știu că n-am mai scris de mult.. Și nici acum n-o fac, doar stau puțin să mă ascult cum clipesc prea des, mi-s ochii prea uscați, plecați cu privirea să colinde-n lungi și-n lați. Umerii ăștia parcă mult prea goi și aplecați nu mai pot duce nicio cruce din niciun cult. Și știu că n-am mai scris de mult.. Nu mai încerc s-o fac, mai bine dorm incult devreme, cu minte goală, un pic cam oarbă, să nu mai gândesc câtă frunză, câtă iarbă, să-mi las sufletul să respire, să absoarbă zâmbet calm, ca de copil cu minte de adult. Și știu că nu am mai scris de mult..…
