(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
poezie la ceas de.. sare
versurile astea-s doar cuvinte culese din valuri. nu știu altceva să fac în momentul ăsta. m-a chemat, iar eu am scris „prezent!”. marea cu sarea am cerut. marea poezie mi s-a dat. ce să zic să nu fi zis nimeni înaintea mea? înaintea ei, cu tălpi înfipte-n scoici, nu invers, s-au scris multe povești de adormit copiii din noi. au renăscut adulții devoratori de secrete intrinseci. îmi sapă valurile între coaste și am alge-ntre planuri. nu se potrivește cu cel de-acasă. încep să scriu mai descifrat decât îți permit. la final, știu, vei reciti poezia asta, e basta! de ce nu scriu odată pentru totdeauna (?) ce ar putea înțelege…
-
Hidrobicicletă cu pedalele în cer
Cum stau așa, privesc lumea drept în ochi. Cu capul pe pământ și cu picioarele în vânt, pedalez pe o hidrobicicletă cu pedalele în cer – Nu văd nimic, doar simt să îmi iau mai mult avânt. Cum stai așa? Cu mâinile în sân, mângâie-mă stins, cu dor și regret, privește-mă drept. în suflet, fii pilot de cursă lungă, pilota mea de iarnă – a venit vara, mă plimb senină, n-am niciun secret regret. Cum stăm așa, cu picioarele în nori de lapte, ne deschidem pânzele, să ne sufle vântu-n ele – ne legănăm privirile, ne legăm și sorțile de ancoră, hidrobicicleta asta nu duce nicăieri, doar dincolo…
-
..azi sunt o tipă cumsecade
scriu pe genunchi vers negru pentru zile albe, să nu uit cum mă simt acum, când pulsul scade și cum, din afară spre înăuntru, mă tot roade un sentiment ciudat ce mă coboară-n cascade, nu mă lasă în pace, mă tot împinge, mă arde, dă cu mine în toți pereții – plec, vine-n ambuscade. între zile și insomnii, sunt prinsă în năvoade. am slăbit, mi-au zis. mă simt – imunitatea-mi scade, și toate zâmbetele ce mă hrăneau, acum îmi par fade, nu am poftă de râs. fluturii din stomac – doar larve schiloade. dau vina pe planete, or fi ele în ceva case retrograde, de trec așa ușor de la plajă…
-
sevraj
adoram poezia. și ea cam la fel pe mine. mă căuta dimineața într-o ceașcă cu buline. m-am ascuns în ea ca o vișină-n praline, (ne)plângeam amândouă că-nainte era mai bine. adoram poezia. și-i cam creasem dependență, mă consuma, mă devora printr-o corespondență – o lăsam liberă să vă-ntâlniți într-o coincidență. eram drogul ei, dar relația asta-a ajuns la scadență. adoram poezia. și-mi plăcea (c)orbul ei libertinaj, aluneca prin mine prin cuvinte, ca un pelerinaj. o cerusem. ba chiar am locuit o vreme în concubinaj. acum vrea să se lase de mine – uite, ăsta e un sevraj.
-
n-are cine ca să ce.
și m-am urcat în turnul meu de fildeș, să mă arunc în brațele tale de dumnezeu orb. am crezut în tine ca un surd ce urmărește semnele din mâini și nu înțelege de ce e absurd să taci și să faci. fapte, nu vorbe, aici, acum, nu răspoimâine, când mai plouă, dar nici eu nu mă cred când spun că pot să fac ce-ți cer. și m-am sucit iar ca un fus ce-ți alunecă printre degete, n-am fost deloc și tot s-a dus, puteai să fii și nu mai este… înșir cuvinte pe o ață pe care te oblig să mergi, și versul de rimă se agață, dar mie-mi place…
-
poemul (z)vârcolac
Nu mi-am mai scris un vers de ceva timp și simt că parcă îmi mai crește o mână din plămâni până în creștet, cu care mă mângâi atunci când mă enervez. Scriu. Îmi apar litere de tipar pe mână și încerc să-mi beau cafeaua cu lapte la fel cum o făceam și acum o săptămână. Sunt o lupă. Îmi exagerez trăirile de dragul acestor rânduri aruncate într-un colț necitibil. Sunt o lupă. Vreau un lup din care să mușc tandru ca dintr-o lună plină de ea. După fiecare poem din ăsta îmi rămân dureri în minte ca după o naștere nereușită prin cezariană. Îmi simt mâinile pătate de trădare –…
-
Dor de doare, de soare în mare..
Mi-e dor de mare. De nicio mișcare în zare. De soare pe piele arzând, de buze uscate și-n plete să am vânt. Mi-e dor de scoici înțepate, să-mi strige din borcan adunate, Și-ntregi, și sparte, albe, pestrițe, le pun să joace pe scena amintirilor – cele mai bune actrițe. Mi-e dor de oboseala răsăritului și hamsiile sărate, de gingășia sărutului, cu ochii întinși la îmbrățișarea în care se trezesc soarele, cerul și marea. Mi-e dor, pe înserate, de plimbări haioase, de liniștea stricată de păsări albe, grațioase, de stelele vii aprinse pe infinitul fără tavane false. Mi-e dor de mare și-i spun: așteaptă-mă, vin să te văd săptămâna viitoare..
-
Astăzi a plouat… frumos
Și m-a plouat sub tălpi și-n creștet Cu un frig tomnatic, veșted. M-a întors din drumul către nicăieri, M-am uitat în mine: mai martie ca ieri. Îmi știu temerile ca pe propriile buzunare, Și fricile, și spasmele îmi cer o răzbunare, Să-mi înving suferința așa, cu mâinile goale. Doar că tot ce fac se-ntoarce în mine. Și doare. Se numește karmă și-s cam tristă să aflu că Toate rănile doar cu timpul se vindecă. Îmi pun secunde, adun ani pe plăgi deschise De mine, prin fapte deja făcute sau vorbe deja zise. Astăzi a plouat frumos, cu nori mergând pe jos, Eu am avut umbrelă, am zâmbit, dar ce folos?…
-
Trunchi de pământ
Am ieșit din burta pământului pe nerăsuflate. Am renăscut din pântecul lunii.. martie și-un echinocțiu mi-au fost leagăn. Primul ecou al plânsului meu încă-mi este întipărit în glas, și curge pe pagini scrise-n cer. Tunete și fulgere răsărite din senin – Caracterul meu. Acum știu deja să număr 30 de primăveri. Am cam crescut, deși aș spune că se leagă mai bine pământul în inimă și-n articulații, țărâna în care am înfipt rădăcini de vise, prinse în buchet de râme, azi mi-e mai ușoară -n piept. Tata s-a sădit pe sine în căpruiul ochilor mei, dar și-n ridul dintre ei. Mama mi-a dat zâmbetul. Pe al său, de tot. De…
-
Liliac/Cu susu-n jos
Cred într-o mie de petale – se deschid Fără să se întrebe de ce sunt, De unde au apărut ele pe pământ, Cărui Dumnezeu să se-nchine, cum și când. Ele își urmează calea de la mugur la floare, Făcând pași mici, ca în baston, și-i o boare Ce îmbracă frunza în stropi de neculoare, Făcând vântul un scenarist perfect sub soare. Am tendința crudă să mă confund cu un liliac, Dar eu nu am atâta mov, albul meu e mai sărac. În schimb, scot din mine seva ca un scriitor ortac, Un rând pe față, unul pe dos, suflet (cum)pătat, Întors cu susu-n jos, am rădăcini în cap și încap…
-
Nerutina de a fi (aceeași eu..) – #maratondepoezie
Rutina te omoară. E un cancer. Te ucide încet sau, dimpotrivă, furtunos și groaznic. Schimbarea te alină. E morfină. Ameliorează, dar nu vindecă. M-am îmbolnăvit de nerutină. Fac lucruri deosebite. Diferite, adică. Sunt atât de lumești faptele mele că mă sperie imaginea unui cobai în roata de plastic pe care își învârte pe degete plictiseala. Ce prostuț e când crede că e special alergând către nicăieri! Măcar are idealuri. Ah! Deja vorbesc despre mine și nerutina de a fi aceeași eu.
-
Ego(tr)ist.
Mă-ntreabă lumea despre cine scriu Atunci când măzgălesc foile pe blog. Le spun că-i inspirație, căci doar eu știu Cum mi-ai lăsat sufletul cu dor și-olog. Ce rost mai are să povestesc de vechii noi, De ce să redeschid în mine plăgi de vise? Oricum, n-ar înțelege nimeni de ce-i noroi În locu-n care doar iubirea noastră hoinărise. Păstrez acum amintirea în grădina minții, Culeg lauri din lupta cu somnul fantezist. Tu ai trădat primul, ia-ți înapoi arginții, „Noi” a murit, eu sunt un Toma ego(tr)ist. Publicitate: