nu mai pot să scriu
încerc. dar simt durerea cum icnește în mine la fiecare tastă apăsată. la ce bun tot chinul ăsta? și cică să faci terapie prin scris..
nu mai pot să scriu.
și nu e vorba că nu aș avea de povestit, dar parcă am devenit mai egoistă. le țin doar pentru mine. tot, pe toate. știi când amâni momentul scoaterii bandajului de pe o rană? doare al dracului de rău când faci asta cu propriul suflet. ai citit? cu propriul suflet. ar trebui să smulg dintr-o singură mișcare și să-mi dau timp să mă vindec. of, timp.. iar ajung la „timp”. răbdare, georgiana! ei, aș! dar când am avut eu așa ceva? nici nu mai sper în vreo schimbare. adun informații despre cum să-mi construiesc eu însămi liniștea, dar, cumva, asta mă zdruncină și mai tare. apar întrebări fără răspuns și mă pun pe overthinking. pfuii! ce ți-e și cu mintea asta. ah, dar parcă vorbeam de suflet.
orice proces de vindecare necesită și îngrijire. îmi ofer momente cu pupezele. fur din zenul lor, din gingășia ochilor adormiți și a iubirii cu care mă privesc în ochi în timp ce torc. și adormim așa, îmbrățișate. și-mi mai fac ness cu lapte dimineața și stau pe geamul meu micuț de la etajul 5. mâine merg acasă – altă încercare de a smulge odată bandajul.
*feeling incomplete* zilele trecute mi-am răsfoit feisbucul și am văzut cât m-am schimbat. așa cum mi-au tot zis-o mulți. dar eu simt la fel. același gol, același dor. ai citit? același dor. de mine, dar mai ales de ei. lacrimile curg acum pe aceiași obraji pe care mă pupa tata și de care mă mușca Alin al meu. sunt tot acolo, la fel ca în ultimii 8 ani, 8 luni și vreo 2 zile. Câteodată, ca acum, nu mai ține nici bandajul ăsta și văd cum țașnește sângele pe sub el și-mi dă voie să scriu.
dar eu nu mai pot să scriu.
pentru că știu că nu mă pot face înțeleasă. că nu scriu roz, cu floricele. că nu poți ști ce simt dacă nu ai simțit la fel. dacă nu ai trăit ceea ce.. știi ce? nu te condamn. există drame mai mari decât ale mele, dar asta nu mă împiedică să cred că eu sufăr cel mai mult. și nu mai pot să scriu pentru că asta ar însemna să mă „deschid”, iar lumea ia asta ca pe un semn de slăbiciune. sare peste paragrafe, îmi trunchiază simțirile, caută senzaționalul. vi-l dau pe felii, în #frânturidesuflet. de mestecat, mna, vă rămâne vouă misiunea asta. poate așa rămâneți (și voi) cu un gust amar la finalul textului. sau ce-o fi ăsta de mă ține trează la ora asta, deși mâine știu că plec spre casă. rectific: spre acasă.
cel mai probabil, pragul și cafeaua îmi vor fi din nou cei mai buni tovarăși într-ale scrisului. nu, nu aici. scrisul în „jurnal”. adică în caietul ăla pe care-l folosesc pe post de șervețel pe care-mi șterg tristețile. am scris mai mult de jumătate din el, dar nu cred că mai mult de două-trei însemnări „fericite”. wtf is wrong with me? aleg prost, aia e. sensibiloasă, și asta e. și mai e faptul că prea filtrez toată realitatea ce mă înconjoară. sau tocmai, că nu o gândesc prea mult. încerc s-o simt prin prisma felului meu de a fi. dar prisma deformează realitățile, lumea nu e inocentă, oamenii nu (mai) cred în bunăvoință. (cine mai folosește cuvântul ăsta în 2018, btw?)
sufăr din ce în ce mai mult de mizantropie, afecțiune ce capătă accente patologice. cred că am obosit.
nu mai pot să scriu.
și nu e vorba că nu aș avea de povestit, dar parcă am devenit mai egoistă. le țin doar pentru mine. tot, pe toate. de fapt, mi-e frică să.
Un comentariu
Mona
Ei, se pare că și când nu mai poți tot reușești. Tu scrie! Pentru tine, pentru poezie, pentru cuvânt. Și la sfârșit și pentru noi…