Poezia săptămânii – Seamus Heaney.

Mi-am făcut și eu timp (în sfârșit) să scriu despre poezia săptămânii. Am zis că e musai, deci e cu plăcere. 😀 De data aceasta, am optat pentru două poeme extrem de sugestive: Pedeapsă și Copil de aruncat, ale unui autor irlandez, Seamus Heaney (1939 – 2013), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1995.

Tradus de Dan Sociu, volumul se numește Țara mlaștină și alte poeme și conține, pe lângă versuri, ilustrații realizate de Tudor Jebeleanu, imagini extrem de bine alese și la care eu stau și mă uit cu o curiozitate aparte. Ba chiar ăsta a fost unul din motivele pentru care mi-am luat cartea: să mă uit la poze. :))

Eniuei, iată și versurile care mi-au atras atenția:

Copil de aruncat

Când s-a aprins lampa,

un gălbenuş de lumină

în fereastra din spate,

copilul din şopron

şi-a lipit ochiul de o spărtură –

Micuţule băiat de coteţ,

cu faţa subţire ca luna nouă

de neuitat, imaginea ta

din fotografii a trecut strălucind

ca un şoarece pe podeaua minţii mele,

Micuţule om-lună,

ţinut într-un coteţ, credincios,

acolo, la capătul curţii,

forma ta fragilă, luminoasă,

fără greutate, tulbură praful,

pânzele de păianjen, găinaţul vechi

de sub stinghii

şi mirosurile uscate ale resturilor

pe care ţi le întindea printr-o trapă

dimineaţa şi seara.

După sunetul paşilor ei, linişte;

vegheri, lungi singurătăţi, posturi,

lacrimi necreştinate,

o complicată iubire a luminii.

Dar acum vorbeşti în sfârşit

cu o mimică străină

ceva dincolo de răbdare

absenţa impenetrabilă, fără cuvinte,

a distanţelor lunare

s-a păstrat deasupra iubirii.”

Pedeapsă

Pot să simt strânsoarea

ștreangului pe grumaz,

în jurul gâtului, vântul izbind

în pieptul ei dezgolit.

Îi umflă sfârcurile cât

boabele de chihlimbar,

îi zgâlțâie instalația

fragilă a coastelor.

Îi văd trupul înecat

în smârcuri, pietroiul

atârnat s-o tragă-n jos,

crengile plutitoare.

De sub care s-a ivit

și-au crezut că-i doar o altă

scoarță de copac dezgropată,

os-de-stejar, creier-de-putină.

capul ei ras

ca o miriște de porumb negru,

cârpa de pe ochi, un bandaj murdar,

lațul, un inel

să păstreze

amintirile dragostei.

Micuță adulterină,

înainte să te pedepsească,

aveai părul ca inul,

erai subnutrită, și fața ta neagră

ca păcura, atât de frumoasă.

Bietul meu țap ispășitor

Aproape te iubesc

dar aș fi aruncat și eu, o știu,

pietrele tăcerii.

Sunt voaiorul viclean

al creierului tău, expuse

și-ntunecate valuri,

păienjenișului mușchilor tăi

și al oaselor tale numărate:

eu care-aș fi stat nemișcat

când surorile tale de trădare,

acoperite cu păcură,

ar fi plâns lângă garduri,

care aș fi izbucnit, de conveniență,

în indignare civilizată,

dar aș fi înțeles exacta

și tribala, intimă răzbunare.

Comments

comments