Poezii de toamnă

Ce să vă mai zic în această introducere? Că mă fascinează toamna? Că mi-e muza cea mai apăsată, darnică și sâcâitoare dintre toate anotimpurile? Se pare că așa a fost pentru toți poeții.

Am adunat doar o brumă de poezii de toamnă. Sigur, lista rămâne deschisă. O să revin și cu altele mai din vremurile noastre. Până atunci, vă las cu cele de mai jos, devenite clasice, zic.

Să-mi spuneți în comentarii care vă este preferata. Iar dacă nu se află printre cele de față, aș fi curioasă cum ați completa voi lista.

Note de toamnă – George Bacovia

Tăcere… e toamnă în cetate…

Plouă… și numai ploaia dă cuvânt-

E pace de plumb, e vânt, și pe vânt

Grăbite, trec frunze liberate.

Deschide, dă drumu, -adorato,

Cu crengi și foi uscate am venit;

În târg, o fată tristă a murit, –

Și-au dus-o pe ploaie, și-au îngropat-o…

Dă drumu, e toamnă în cetate-

Întreg pământul pare un mormânt…

Plouă… și peste târg, duse de vânt,

Grăbite, trec frunze liberate.

Noapte de toamnă – George Topîrceanu

Murmur lung de streșini, risipite șoapte
Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Și-mi trimite-n față raza ei răsfrântă…

Ploaia bate-n geamuri, streșinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Și-n grămezi de neguri apele se strâng…

Lumea-ntreagă doarme, streșinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra și de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Și-n troiene albe norii se desfac…

Dar când iese luna, streșinile tac.

Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deștepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede și rece
Și, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporești tristețea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma pașilor de-acum.

Aer de toamnă – Nichita Stănescu

Mă curenta privirea ta

intâmplâtoare.

Frunza tristeții de pe chip

deodata mi-o smulgeai,

și stam în soare,

cu chipul nemișcat și-ndrăgostit.

Mă curenta privirea ta

întâmplatoare,

somnul cu vise mi-l smulgea.

O, și lăsa deasupra mea, în soare

doar ramuri de copaci

și păsări rotitoare.

Mă curenta privirea ta

întâmplatoare,

și totul devenea în jurul meu

amănunțit.

Și îmi părea

c-a fost așa de totdeauna,

și soarele-l uitam, pe bolta-nțepenit.

Amurg de toamnă – Lucian Blaga

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Toamna – Octavian Goga

Văl de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina

Firelor de lămâiță

Li se uscă rădăcina.

Peste creștet de dumbravă

Norii suri își poartă plumbul,

Cu podoaba zdrențuită

Tremură pe câmp porumbul.

Și cum de la miazănoapte

Vine vântul fără milă,

De pe vârful șurii noastre

Smulge-n zbor câte-o șindrilă.

De vifornița păgână

Se-ndoiesc nucii, bătrânii,

Plânge-un pui de ciocârlie

Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult și simt subt gene

Cum o lacrimă-mi învie:

– Ni se-aseamănă povestea,

Pui golaș de ciocârlie.

Sfârşit de toamnă – Vasile Alecsandri

Oaspeţii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;

Cârdurile de cocoare, înşirându-se în lung zbor,

Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, vestejită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;

Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc,

Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părţi a lumii se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.

Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori

Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.

Boii rag, caii râncheză, cânii latră la un loc,

Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

Rondelul crizantemei – Alexandru Macedonski

O crizantema in miscare

E-mparateasa stralucita

Printre rosatica-nserare

Peste gradina raspandita.

Minune-abia inchipuita,

Si mai mult mica decat mare,

O crizantema in miscare

E-mparateasa stralucita.

Ii este fata zugravita

Spre-a fi aceeasi aratare

De tinerete neclintita,

S-a fi crezuta de oricare

O crizantema in miscare.

Toamna – Tudor Arghezi

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.

Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.

Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.

Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.

Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.

Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut

Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii..

Privirea întârzie pe panglicile rochii.

Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd..

Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?

Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.

O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –

Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată

S-aplec la sărutare o frunte vinovată

Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă

Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,

Îmi pare veche luna – şi steaua ce se-arată,

Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.

Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Cu toamna-n odaie – Ion Minulescu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,

Mi-a bătut cu degete de ploaie…

Și la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Și tigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu și-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece…

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?

Dacă pleacă, cine știe când mai vine?

Daca-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urmă oara-n geam?

„Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Și femeia cu privirea fumurie

A intrat suspectă și umilă

Ca o mincinoasă profeție

De Sibilă…

A intrat…

Și-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încălzit ca un cuptor cu pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Și cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară… vai!…

Bolnavă de gripă…

Similare

Comments

comments

Poezii de toamnă – Câteva versuri îmbibate de melancolie. Ș-un clip. Două