Tatăl meu, Lucian Blaga.

Atunci când am văzut că Dilema veche va difuza la CreArt filmul Tatăl meu, Lucian Blaga, mi-am spus că nu am cum să ratez un astfel de documentar. Mi l-am construit pe Lucian Blaga în mintea mea de adolescentă ca pe un scriitor din programa școlară; el era ăla cu acea „corolă de minuni” a lui, un poet ce a urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea, dar care avea să-și dedice mare parte din carieră filosofiei și dramaturgiei. Asta am aflat mai târziu la cursurile „Mass-media și cultura”, unde am descoperit „Trilogia culturii”… 🙂

În fine, ideea e că mi-am dorit să îl văd pe Lucian Blaga, prăfuitul, atât-de-uitatul poet, prin ochii fiicei lui, Dorli Blaga, o bătrânică ajunsă la venerabila vârstă de 84 de ani.

„La sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România, odată cu instaurarea comunismului, începe o lungă perioadă de disoluţie socială, politică şi culturală. Lucian Blaga, considerat „exponent al regalităţii şi burgheziei”, cade în dizgraţia noului regim. Este exclus de la catedră, îndepărtat de la Academie, iar multe din cărţile lui sunt trecute în Index librorum prohibitiorum. Angajat în funcţia de bibliotecar, îşi trăieşte ultimii doisprezece ani din viaţă lucrînd la un roman cu tentă autobiografică care avea să fie tipărit însă abia în 1990, la treizeci de ani de la moartea sa.
În prezent, Dorli Blaga (84 de ani), fiica poetului, pregătește reeditarea un volum de memorii dedicat tatălui său, care cuprinde scene din viața de familie. Pe parcursul filmului, o vom însoţi într-un ultim efort de recuperare a memoriei lui Lucian Blaga și a propriei sale identităţi.”

Filmul a fost un altfel de documentar. Nu vă imaginați genul ăla de film în care Iulian Manuel Ghervas (regizorul) v-a spus cât de tare era Lucian Blaga sau cât de bun scriitor a fost. Nu a fost despre asta. Imaginile nu au fost gen Discovery, ci au fost surprinse trăiri intense, mâini trecute prin vreme așezate pe față, acoperind riduri și gânduri, imagini ce mi-au lăsat impresia unor frânturi de jurnal. Ceea ce înseamnă că Iulian Manuel Ghervas și Adina Popescu și-au făcut treaba bine. 😉

În film, personajul principal a fost Dorli Blaga – viziunea ei de fiică a marelui Blaga. Amintirile care i-au rămas de la el, câteva cadouri pe care acesta i le trimitea de trei ori pe an (de ziua ei, de Paște și de Crăciun), apoi, cred eu, cea mai autentică amintire din memoria acesteia – aceea a morții tatălui ei, pe care a descris-o cu voce vlăguită, ochi mai sticloși și mai vii decât de obicei.

La final, am ascultat-o pe doamna pe cât de celebră, pe atât de anonimă fiică a lui Blaga, a răspuns întrebărilor și a primit felicitările cu modestie. Atunci când nu mai rămăseseră decât câțiva oameni în sală, Sorina m-a încurajat să fac o poză cu Dorli – în momentul ăla, mi s-au înmuiat genunchii și aveam niște emoții cum nu mai avusesem de foarte mult timp. Nu exagerez. 🙂 Nu mă întrebați de ce, poate înțelegeți, dar când mă gândeam că eu aș putea avea o poză cu fiica marelui Blaga, greutatea numelui și importanța faptului mă făceau să simt cum senzații țipător de colorate îmi sapă în coșul pieptului, acolo unde cu greu ajungi. 🙂

După ce am plecat singură spre parcarea unde-mi lăsasem mașina, mergând prin ploaie rece și timidă, încă simțeam degetele emoțiilor cum îmi furnică adânc în coaste. Și-am pornit…

Comments

comments