Veronica Micle – Poezii alese…

Astăzi, 22 aprilie, este Ziua Pământului. Dar este și ziua de naștere a muzei eminesciene, Veronica Micle, născută în același an cu acesta, 1850.

Despre Veronica Micle am mai scris pe blog în urmă cu ceva timp. Reaminteam printre altele, în acest articol, cea din urmă poezie a acesteia.

Moartea lui Mihai Eminescu a fost o lovitură puternică pentru Veronica Micle. La data de 15 iunie 1889, la aflarea veştii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, aceasta scrie în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”.

Raze de lună

„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

În cadenţa eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle îşi presimţea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august:

“O! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie şi curma a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,
Să dorm pe veci.”

Veronica Micle – Poezii alese… de mine

Că mi-ar zdrobi suspinul…

Că mi-ar zdrobi suspinul și sufletul din mine
Și că de lacrimi ochii simți-voi că se strâng
Nu mi-ar păsa nimica, ci tot gândind la tine
Întreaga mea viață eu aș voi să plâng.

Dar mă cuprinde groaza când cuget că odată
De chiar aceste lacrimi ce plâng azi urma ta
Imaginea-ți iubită în sufletu-mi păstrată
Din suflet va fi ștearsă și eu te voi uita.

De ce-ți mai numeri anii

De ce-ți mai numeri anii să vezi de ești bătrân
Când știi ce grea durere tu porți în al tău sân,
Și pentru ce oglinda întrebi privind în ea
Să-ți spună de nu-i încă zbârcită fața ta?

Când știi c-a tale lucruri ce curg neîncetat
Adânci și triste urme în suflet ți-au lăsat,
Și crezi c-o vecinicie amară e de când
O clipă fericită avut-ai pe pământ.

Și ce-ți mai folosește să știi azi cum mai ești
Când simți că tu pe lume de mult nu mai trăiești;
Purtând cu moartea’n suflet străin în orice loc
Viața ta pustie și fără de noroc!

Frumoasa, sfânta poezie

Frumoasa, sfânta poezie,
Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu
Pe dulcea ta zădărnicie
Cât preț a pus sufletul meu.
Cât îmi părea că sunt de mare
Ca idol eu mi te-am ales,
Cu ce avânt și adorare
Prinos adusu-ți-am ades.
Adânca mea cucernicie
De mitul tău când s-a legat,
Pe dulcea ta zădărnicie,
Sufletu-mi jertfă ți l-a dat.

Singură

De câte ori am tresărit
La fiece mişcare,
Crezând că poate ai venit
Tu, dulce arătare.

Ş-apoi de câte ori am plâns,
Văzând că noaptea vine
Şi lampa singură o-am stins,
Iubite, fără tine.

O, dac-ai şti de câte ori
Nopţile albe, nedormite,
Ţi le-a jertfit până la zori
Sălbateca-mi iubire,

Măcar o clipă-ai fi venit,
Adus ca de ursite –
C-un sărut să pui sfârşit
Durerei nesfârşite!

Uitarea

Ai sosit, dulce uitare,
Din cumplitul meu necaz
Și din dragostea cea mare
Nici o urmă n-a rămas.

Și-n aceste ceasuri line,
Eu cu suflet liniștit
Cugetându-mă la tine
Mă întreb de te-am iubit.

Comments

comments