Zilele însorite nu sunt departe…

Ba chiar sunt la o hotărâre distanță. 🙂

Hai să-ți spun ceva. Să te aburesc nițel, să aberez și eu cum n-am mai făcut-o de mult, trebuie să recunosc. Mă întrebam acum ceva timp ce urmează să se întâmple în viața mea, mă refer aici, desigur, la ceva urât, bleah, nasolică. Și tot eu îmi răspundeam: Stai chill. Că oricum nu vei afla decât la momentul potrivit. Da, merg toate bine, atât de bine încât să te sperii, dar chill, zic. Vor veni și momentele grele, sunt după colț, te-așteaptă. Știu.

Ei bine, da. Nu-mi place să am dreptate când e vorba de așa ceva, dar, mno, asta sunt și n-am ce-i face, mama alta nu mai face, cum era vorba aia. 🙂 Cu un efect de domino, într-o singură zi s-au prăbușit unele treburi cu un zgomot asurzitor în tăcere, altele au dispărut ca și cum nu au fost, alte ziduri s-au surpat. Trei planuri are omul în viață, toate merg prost când unul merge varză. Nu voi intra în amănunte, nu au loc aici, așa-s de multe. Și de plictisitoare. La o adică, cine nu trece prin greutăți în viața asta? M? Cine? 🙂 Dar nu-i așa că e mult mai bine când te ascultă cineva? Uf, ce bine că am blog…

Știu că ați vrea să citiți chestiuțe amuzante și optimiste (de care sunt în stare, pe cuvânt, doar că nu am starea…), dar am o categorie aici care se numește Frânturi de suflet, doar nu o să o las inactivă, nu? 🙂 De fapt, astea tristuțe, lacrimogene, cu muci în nas nici nu prea merg la public. Dar, dacă tot ai ajuns până aici, hai, zâmbește! Lasă-mă pe mine! Eu am drame din alea urâte, trăiri intense, acum văd că-s din nou pesimistă… Dar stai, nu ziceam în titlu că zilele însorite nu sunt departe? Nu sunt. În Sicilia – acolo e cald și bine. Heh, tot timpul anului chiar.

Planuri? Nup. Am renunțat la ele. Încă învăț să mă relaxez, să mai domolesc îndârjirea asta a mea împotriva lumii, să nu mai stau atât de încordată, mereu în defensivă, gata de atac. În seara asta am văzut un film care m-a marcat și a reușit să schimbe ceva. Acel ceva care contează puțin acum, în acest moment, dar va conta mai mult apoi. Sunt sigură de asta. Mă relaxez, nu vezi că am lăsat textul nealiniat stânga-dreapta? 😀

După colț, cum ziceam, m-au așteptat lucruri neașteptate, ca să mă joc puțintel. 🙂 Și nu din cele mai bune. Dar știi ce e bine? Că după asta, clar mă uit în sus – într-acolo tre’ să merg.

Unele îți provoacă senzația de sufocare – simți că spui ceva cu ultima suflare, simți carnea vie cum se desprinde de pe piept și cade în imagini slow motion, lovind podeaua rece pe care umblai desculță, relaxată, plină de încredere. Alte decizii te fac să te gândești la căldura pântecului matern, la zâmbetul sub soare și nisip pe picioare, cu privirea urcând pe muntele ce sărută marea într-o îmbrățișare calmă. Cum să nu alegi asta?

Nu am zis nimic. Am aberat. Uită! Parcă nici de scris nu-mi arde… pana. Mea. Aaargh! Mor pe dinăuntru, îmi mor bucăți de suflet pe care simt că nu le pot salva. Nu eu, personal. Ce căcat am? 🙁 Urgh, claustrofobie în propria minte. Ecouri și voci. Cum au reușit să treacă dincolo de zidul pe care îl construiesc în juru-mi? N-am vrut nimic din toate astea…

De ce continua viata sa-mi dea lectii pe care nu vreau sa le invat?

Mai puține ziduri, mai mult cer, te rog… Și voi fi bine.

Comments

comments