Actualizare de date. [Poemul din 2016]
Mă uit acum la albul ăsta spălăcit de milioane de pixeli
și mă întreb care ai fi tu dintre ei toți.
Poate ăsta din mijlocul c-ului? Sau poate cel ce stă la colț?
Pe monitor, în dreapta, unde e Recycle Bin.
Ah! Cum aș vrea să nu-mi mori. Mi-ai sări în ochi
la fiecare mișcare de mouse, la fiecare deschidere
de fereastră.
Vreau să ne personalizăm desktopul și cursorul,
să ne luăm după săgeata comună –
să ne indice viitorul, lasă trecutul.
Uite-ne și uită de like-uri și commenturi.
Iată-ne și iartă-ne pentru erori 404.
Ne-am vindecat de BSoD,
ecranul albastru ne arată acum cerul,
cerul lung și curbat sub greutatea miliardelor de inchi.
Inchi însetați, înstelați, strălucitori;
stelele – paiete cusute pe materialul găurilor negre.
Vreau să privim în fiecare dimineață același wallpaper,
să ne trezim în Secret garden și
să ne încărcăm bateriile de la soare,
cu briză în plete sărate,
cu priză în tălpi sărutate.
Să facem update soft și suav gândurilor (despre) noi,
deconectați de la uaifai și patruge.
Vom avea un loc fierbinte pe care să-l împărțim,
acel hotspot prin care să-mi permiți
să instagramez pe (ecranul) retină chipul tău.
Ciufulită, eu. Cu tricoul șifonat, tu. Selfie îmbrățișat
ca versul ăsta ce tot vrea să fie împerecheat
cu o rimă.
N-o fi crimă. Nu vreau pixeli morți,
sau baterie moartă,
sau ecranul ăla cu nume de sindrom (bsod).
Vreau viață, vreau energie, vreau să vreau în continuare.
Îmi place la recuperare.
De date – de luni și săptămâni. Trei, două, una. Azi.
Ctrl+S și public asta. Actualizare de date.
Dacă nu a mers acel Alt+F4 când am vrut,
nici cu Ctrl+Alt+Delete nu s-a închis procesul.
E ca în procesul lui Kafka – nu prea mă înțelege nimeni,
dar, la fel, romanul nostru nu are un sfârșit…