insomnii cam dulci..

și apar noaptea, când mi se sfârșește frica,

eu cutez să-mi ascut simțurile, lirica și metrica,

în rime de lemn ce-mi golesc vintrele de fluturi –

îmi croiesc din cuvinte versuri pe post de scuturi.

cred că pot pierde totul într-o relaxare continuă.

câștig jocul când chiar cred într-o muncă asiduă,

când nu mă opresc din gândit nici noaptea la trei,

deși tu mi-ai spune primul: nu e asta ce vrei?

asta aș vrea să fac mereu, dar am haltere-n cuvinte,

le spun prea greu, parcă le scot din morminte,

dintre fiare contorsionate, din suflet mototolit.

mai lasă-mi doar un pic de somn… dar liniștit.

mă apucă paranoia, îmi văd vertebrele prin burtă,

stau tot dreaptă, încerc să urc, deși panta-i abruptă.

drumul ăsta mă încalță în ciubotele ambiției,

mă leagă la ochi și mă-mbracă în haina justiției.

mantia neagră a nopții m-apasă și-mi încetinește mersul,

îmi provoacă insomnii cam dulci, nasc în durere versul –

Intră! îi strig somnului, enter îi dau în coastă cu-o tastă.

eu tot o să scriu – cu unghii-n pereți, dacă n-oi mai avea pastă…

comments