insomnii cam dulci..
și apar noaptea, când mi se sfârșește frica,
eu cutez să-mi ascut simțurile, lirica și metrica,
în rime de lemn ce-mi golesc vintrele de fluturi –
îmi croiesc din cuvinte versuri pe post de scuturi.
cred că pot pierde totul într-o relaxare continuă.
câștig jocul când chiar cred într-o muncă asiduă,
când nu mă opresc din gândit nici noaptea la trei,
deși tu mi-ai spune primul: nu e asta ce vrei?
asta aș vrea să fac mereu, dar am haltere-n cuvinte,
le spun prea greu, parcă le scot din morminte,
dintre fiare contorsionate, din suflet mototolit.
mai lasă-mi doar un pic de somn… dar liniștit.
mă apucă paranoia, îmi văd vertebrele prin burtă,
stau tot dreaptă, încerc să urc, deși panta-i abruptă.
drumul ăsta mă încalță în ciubotele ambiției,
mă leagă la ochi și mă-mbracă în haina justiției.
mantia neagră a nopții m-apasă și-mi încetinește mersul,
îmi provoacă insomnii cam dulci, nasc în durere versul –
Intră! îi strig somnului, enter îi dau în coastă cu-o tastă.
eu tot o să scriu – cu unghii-n pereți, dacă n-oi mai avea pastă…
