Despre națiune, ca o familie – de Lorena Lupu
Mă uitam azi la monitor, stând cu o mână-n falcă. Scrollam. Steaguri, reproșuri, dulcegării sau indiferențe. Unii, că am uitat de Colectiv, alții că țara asta e infectă, ceilalți, mno, patrioți. Am văzut că scrise și Lorena Lupu ceva. Ea scrie multe. Și nu mărunte. Văzui titlul: Despre națiune, ca o familie. Zic hmm, tre’ să fie interesant. Și intru cu gândul că sigur va avea o părere care mă va surprinde. Uneori, am tendința să o percep ca fiind un Gică Contra. Și da, m-a surprins azi cu textul ăsta despre familie. Sincer, curat, în stilu-i caracteristic. Mi-a plăcut.
Reproduc aici o parte:
Toată tinereţea mea, am urât atât ideea de familie, cât şi pe aceea de ţară. Poate pentru că n-am avut parte decât de exemplul disfuncţional în ambele şi am nimerit la capătul greşit al mu… situaţiei în ambele.
Nimic nu e mai groaznic decât să fii prostul căruia i se dau mereu instrucţiuni cum să corespundă expectanţelor, în timp ce nimeni nu face nimic în semn de reciprocitate, într-o familie. Şi nu e nimic mai groaznic decât să fii prostul cinstit şi punctual în impozite, dar veşnic neglijabil, furat pe toate părţile, dintr-o naţiune.
Între timp, pot să spun: da, hombre, n-aveam dreptate. Dar ce să-i faci? N-aveam exemplu mai bun şi aşa am crezut că este peste tot.
Dar nu este.
Am văzut familii ai căror membri se iubesc pe bune şi îşi sunt susţinere, cârjă, red bull şi pansament cu rivanol reciproc. Chiar sunt.
Şi am văzut muguri timizi în naţiunea mea care aduc a poporul perfect care am putea să fim dacă ne-am da toţi jos de pe soclul de bengoşenie şi am fi autentic unii lângă alţii. Solidaritatea după dezastrul de la Colectiv mi-a confirmat că da, naţiunea asta începe să semene cu ceea ce îmi doresc să fie.
…citești aici continuarea.
Un comentariu
Pingback: