Despre revederea după 10 ani cu profii și colegii din liceu. #revedere2016
Pe la începutul lunii, mai exact pe data de 3 iunie, am avut întâlnirea cu profii și colegii din liceu. După 10 ani, ne-am hotărât că e musai să ne regăsim într-o formulă mai… elaborată, căci de văzut ne mai văzuserăm noi pe grupuri mai mici.
Zis și făcut. Ne-am adunat pe un grup de pe whatsapp, apoi pe feisbuc că, vorba aia, e mai ușor așa. 😀 Nu au fost toți foștii colegi foarte entuziasmați de revederea asta, drept urmare nici nu au apărut. Dar nu insist. Așa cum am mai zis, prefer doi oameni care își doresc prezența, decât alți opt care stau pe telefon toată seara sau vin cu o atitudine total deplasată. A fost frumos fix așa cum a fost.
Din păcate (sau din fericire pentru ei), viața i-a dus pe unii departe de țară și, cum era firesc, nu au putut ajunge fix pe acea dată. Alții și-au schimbat zona domiciliului – au renunțat la Muntenia pentru Ardeal sau Banat. Eu mă bucur pentru ei. Și sper ca, măcar peste alți 10 ani, să ne putem revedea mai mulți la un loc.
Acum am fost 13. Hehe, dacă nu e soarta asta ironică, atunci nu știu în care alt caz se putea exprima mai bine. :)) A fost un număr norocos. Am plecat vineri dimineață din București. Pe drum am oprit să-mi iau încărcătorul din portbagaj, timp în care un coleg mă depășea. Se grăbea, era în întârziere. Vă dați seama cum eram eu. :)) Exact, tot în întârziere, aș putea spune ca întotdeauna. 😀 Am ajuns cu 7-8 minute (doar) mai târziu, dar a fost ok, i-am găsit pe toți așezați frumos, în cerc, în fața liceului, intrarea profesorilor.
Am avut emoții, trebuie să recunosc. Erau acolo oameni pe care nu i-am mai văzut de 10 ani de zile, să nu mai zic de cei trei diriginți pe care i-am avut: doamna Mitran, doamna Scoicaru și domnul Borgovan. 🙂 Mai apoi, a venit și domnul profesor de istorie, actual director al Colegiului Național Al. D. Ghica, domnul Tăujan.
Sunt persoane care te influențează, te formează și îți conturează anumite trăsături încă din timpul liceului, iar aceste persoane sunt, cu siguranță, profesorii pe care îi simpatizezi. Sau nu neapărat. Domnul Borgovan nu era chiar cel mai populat prof, dar mi-a rămas drag peste ani. Îi port același respect ca și atunci, un respect matur pentru un om ce m-a învățat respectul (măcar o parte din el).
Dacă ar fi vorba despre profi care mi-au marcat adolescența, pe primul loc ar fi domnișoara Simona, o tânără profesoară pasionată de materia predată (limba română), sensibilă (uneori, prea), cu profunzimi și o dedicare pe care greu le mai întâlnești în ziua de azi. Oriunde, nu numai în școală. M-a îndrumat și susținut în scrierile mele poetice, m-a ajutat să particip la câteva concursuri, mi-a dat curaj și putere să cred. În mine și în ceea ce făceam eu acolo cu foile alea măzgălite de un scris nici prea frumos, nici prea dezordonat. Îmi pare rău că nu a venit…
Despre colegi.. De bine. Schimbați toți, mai mult sau mai puțin. Colege măritate, cu copii deja mari sau pe drum, logodite sau… singure. 😀 Ne-am bucurat de revedere, ne-am simțit bine, am povestit de toate, am râs, glume, glume și iar glume. :)) Atmosferă relaxantă, mai puține bisericuțe, poze de grup, mâncare bună. :)) A ieșit super! Să fiu sinceră, chiar mai bine decât mă așteptam atunci când am plecat de acasă. A rămas să ne vedem în aproximativ aceeași formulă și în București, dar în club! Să dansăm și noi, mai băbește, mai bătrânește, dar club să fie, domnule! 😀
Hai că iar mă ia valul și scriu tone de rânduri pe aici. :)) Atașez niște poze, să rămână întru amintirea cea de pe urmă. :))