Frânturi de suflet / Vorbe de duh

Ho, ho.. Ho, mă!

Sărbătorile vin și pleacă. Se lasă așteptate, cu tot cu vacanța aferentă, cu tot cu cozonacii cumpărați și mirosul de brad artificial, scos de la prăfuială, de unde l-ai pus anul trecut. Adică anul ăsta, dacă ți se întâmplă să îl lași până după sărbători (așa cum se obișnuiește). Eu l-am împodobit abia ieri. Mă deprimă și cred că nu apucă anul nou la aer curat. Saci de plastic îi vor fi hăinuță încă un an. Până m-oi hotărî să-mi cumpăr un brad de-adevăratelea, în ghiveci, pe care să-l plantez mai apoi, în fiecare iarnă câte unul, la țară, acasă la mine. Ar fi frumos! Dar nu îmi mai fac planuri. Ce o fi, o fi. Niciodată nu îmi ies cum îmi propun, mai exact, nu îmi ies din prima.

Așa e cu sărbătorile. Mai ales de vreo trei 5 ani încoace… Îmi spun că sărbătorile de anul viitor vor fi mai frumoase și mai pline de lumină, căldură… Dar mă deprimă. În fiecare an, la fel. Sărbătorile nu înseamnă (numai) mese pline și mai multă băutură decât îți duce ficaPul, Crăciunul înseamnă familie. Mai mică, mai numeroasă, familia îți este sărbătoarea. La unii, sărbătorile se reduc la… pomeniri. Veșnice pomeniri. Anii se numără în „au trecut x ani de când ei nu mai sunt”. Amintirile te lovesc în valuri și îți macină zâmbetul până ce îl transformă în jale. Râsete de copii și de oameni mari, cântece, colinde, voie bună și miros de mandarine. Din fructieră sau de la cojile de portocală din vinul de pe masă. Când încerci să uiți, te gândești mai mult. Te îneci în silabe scurte, monotone. „Sunt bine!” nu înseamnă că ești bine, reprezintă mai mult un strigăt de luptă, o încrâncenare să demonstrezi. Nu cuiva de acolo, din afara ta, ci mai degrabă ție, când nu mai crezi că poți. Tragi linie și vezi că nu e nimic cum ai fi vrut, cum ți-ai dori să fie.

Nimic. Dezamăgiri la tot pasul și căutări de oameni asemeni ție. Corecți, loiali, sinceri, cu principii solide. Cam greu. Într-un final, toți se duc la fund. Dar tu trebuie să nu-i mai iei în seamă. Atât au știut, atât au putut, atât au făcut. De ce să-ți bați capul? Lumea merge înainte chiar dacă îi demonstrezi că merge prost. Într-o aglomerație de turmă fără cioban, toți se luptă pentru încă un petic de iarbă verde. Tu renunți tocmai ca să vadă cât de mult greșesc, că nu asta e calea către o lume mai bună. Cuvintele sunt unelte ușor de mânuit pentru cel ce le știe sensul, dar pot face atât rău când le îndrepți, greșit, spre alții. Devii un circar tragic atunci când, cu zâmbetul pe buze, tragi în oameni cu gloanțe literale. Uiți condiția ta de om și vrei să urci mai sus decât a fost cineva vreodată. Nu ajungi nici măcar la genunchiul șarpelui, dar te comporți de parcă tu ai inventat mojicia. Oprește-te! Stai puțin cu tine, acordă-ți un minut. Două, trei. Ore. Dar oprește-te!

E ciudat. Vorbesc în aceeași postare cu două tipuri de oameni. Ar fi mai multe. Starea mea actuală, momentană (sper!) mă subjugă, mă obligă să mă răzvrătesc. Nu o fac la modul agresiv. Nici măcar verbal, chiar dacă așa ați crede (voi, cei ce mă cunoașteți). Sunt cumva tristă, nostalgică, furioasă, resemnată și nu prea. Un singur lucru îmi dă de furcă – bunul simț. Trebuie să scap de el. La modul fin, subliminal.

Atât despre mine.

În concluzie… Nu s-a terminat lumea, m-am tuns cum îmi doream de ceva (prea multă) vreme, nu am planuri pentru 2013, nu trag linii după 2012. Nu vă urez nimic.


26 Decembrie 2012

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: