niște muze
aceștia nu sunt doi ochi
sunt cercuri prin care se revarsă
viața însăși
când nu mai ai idee cine ești
te învârți în cerc și dai
din colț în colț
aceștia nu sunt iriși
sunt începutul începutului
ovule ce se împrietenesc
cu mii de idei masculine
înghesuite în hăul infinitelor
probabilități
aceștia nu sunt ochi de bufniță
ce stau atârnați în întuneric
sunt două roți ale timpului
ce alunecă pe o altă cale lactee
spărgând în sine mii de galaxii
sunt doi vulcani priviți de sus
ce au erupt în milioane de vise
și s-au stins în propria cenușă
sunt două promisiuni
așezate pe inelare invizibile
a doi îndrăgostiți
de poezie.
Am nopți în care visez că dorm
Și dimineți când cafeaua nu mai e
Un motiv bun să
Cobor din pat
Soarele îmi toarnă miere pe umeri
Părul mi-e umbrelă peste pernă
Iar visele de azi-noapte nu
Mă lasă pleoapele să deschid
Mai stau cu un picior în noapte
Atârnând de limbile
De la ceasul în care
Mereu te-aștept și
Tu nu vii
Inspirație!
și s-a făcut lumină
acolo unde cântă umbrele
cu spaima revederii
copaci cu brațe adânc
înfipte în propria scoarță
conduc seva nebănuitelor rădăcini
către viitoare primăveri
când pluti-vei pe ape limpezi
vei reveni să te cuprind
voi fi mai tristă ca oricând
căci te-am avut, dar neștiind
oh, lună, tu
mai lasă-mi un minut
de contemplare
și poate mi se ridică ceața
din fața nepuselor întrebări
*asta știu că a mai fost publicată aici, pe blog, acum ceva timp, dar o las și aici, că pare că parcă aparține. pupi pa
Comments
S-ar putea să-ți placă și
si-am plecat.
