-
Abandon.
Ai simțit vreodată cum cazi, afon, în timp ce te ridici? E ca și cum mergi în direcții diferite, în același timp. Nu ai timp și nervi, nu mai ai cuvinte să-ți explici Mâini ce scriu, mânjite-n curcubeu – un arc peste răstimp. Alienarea unui suflet – un ochi de lac în mijloc de pustiu. Aleg să caut nesfârșitul în ropot dur de herghelie, Sălbatici cai să mă poarte… Pe unde? Nici nu mai știu… Având apusu-n sânge, tâmpla muntelui mi-este coșmelie. Eu ție îți sunt abandon, oraș murdar și fără de efect, Mă înfiori cu manechini morți în palide ferestre, Când, sub tălpi, îți plimbi aleile în…
-
Alzheimer, de timpuriu.
Acid, miros de sulf și sunete ce-mi sfârâie-n urechi Îmi stau pavăză în dreptul meu cel nefiresc de stâng. Vreau să cânt, să plâng cu gura până la urechi, Dar ce să fac? Am eu cu viața vreun legământ? Am crezut și nu am știut de ele, senzațiile de purici – Mă furnică pielea stoarsă, șifonată-n cuțite de soare, Stau cu mâinile-n sân; cum să te ating, ca pe mucenici, Când te privesc de jos în sus, ca vânător pe căprioare? Și pofta mi-e pe ducă, și gustul moare, moare-ncet și el, Când praful simțămintelor mă părăsește-n gânduri… Dar vreau să știu, peste timp, că vom simți în noi la…
-
De sezon.
Copacii albi, copacii negri Stau goi in parcul solitar Decor de doliu funerar … Copacii albi, copacii negri. In parc regretele plang iar … Cu pene albe, pene negre O pasare cu glas amar Strabate parcul secular … Cu pene albe, pene negre … In parc fantomele apar … Si frunze albe, frunze negre; Copacii albi, copacii negri; Si pene albe, pene negre, Decor de doliu funerar … In parc ninsoarea cade rar … Decor – George Bacovia
-
Dezvoltare personală.
[…] am încercat deseori cu putere să trec peste, ceva mă trage înapoi şi mă opreşte`n loc. simt cum mă împinge voinţa să ajung pe creste, numai că eu nu mai ştiu aici să mă întorc. decât să cad în gol sperând în nebunie, am ales să stau aici, să fiu pictură murală, să râd, să plâng aşa cum îmi place mie fără să aud în timpane o surdă morală. nu înţeleg nici eu, de fapt nu mai încerc să găsesc vreo logică în ce văd sau simt căci e un eşec din start şi mă învârt în cerc crezând că pot să visez aşa, la infinit.. şi dacă vreodată tu,…
-
Lanț trofic.
Și aș face și aș da tot ca eu pe toate să le înțeleg, Să pot să ajut, să primesc, să pot să aleg ce e pentru mine fiere, ce e pentru alții mumă, ce cuvinte să iau cu mine și ce să las în urmă.
-
Acorduri neîncepute.
Vibrez fără atingeri, în acord cu vorbele din mine, Sper că, într-o zi, voi asculta adânc și îmi voi spune: „Ce bine că sunt, ce mirare că încă mai ești!…” – Iar se lasă seara încet și groaznic peste București. ~ În sunet amorțit de lovituri spumoase-n suflet, Ma fac să simt, mă prefac că-l am complet, Dar tu știi, eu știu, dar noi nu știm să stăm – Fugim încolo și încoace, nu mai rezistăm. ~ Eu mie îmi scriu asta, la persoana întâi, știi, Poate așa mă acordez să sun cum vrei, să vii Și să ne cântăm un vals sublim, petale rupte – Pași timizi într-un sfârșit…
-
Treaptă.
Distanța apare, te lovește și trage de tine ca de-un câine mort, Să mergi pe drumul tău, indiferent că doare, că poți sau nu vrei, Atât ți-a mai rămas când vezi c-ai pierdut, că te simți netot – Ți s-a rupt craca de sub picioare, atârni numai în clei, Cleiul copacului de care aveți grijă din clipa unu a lumii tale, de care ai agățat leagănul alinării rebelei suferinți… A fi sau a nu fi scrise de noi, lăbărțat, pe câteva petale ale trandafirilor sădiți în suflet – mă doare, strâng din dinți. Să scrii balade triste despre ai tăi părinți Nu-i treabă de copil. Am crescut aici, în suflet rupt…
-
Decembrie
E frig și plouă întruna, copile, Tu nu vezi, acoperă-ți părul cu rime Rupte din timpul rămas fără timbre, Din ceru-nnorat înecat în umbre, Sufocată mă simt de culorile sumbre și nu-mi permit să contest, îmi e bine, dar bine de tot în jurul și în afară de mine.. E frig și plouă, nu ninge-n decembre, Copacii-s îmbrăcați în haine funebre, Dansează în faruri de mașini ce gonesc spre nemurire sau culori ce-nverzesc să mai piardă câte-un ort popesc. Și aștept să ningă, triste decembrie, să-mi iau adio firesc, cu mândrie, că am reușit să-ți supraviețuiesc abia, trăind deasupra capului cu Damocles și sabia, gândind neîncetat la castele de nisip,…
-
Poezia săptămânii
M-am hotărât ca, în fiecare joi, să amintesc de câte o poezie. Îmi plac versurile, ador să descifrez înțelesuri ascunse printre rânduri. Încep cu George Bacovia pentru că este unul dintre autorii care mi-au marcat adolescența, iar influența lui este resimțită în toate scrierile mele, în proză sau versuri, de pe toată perioada liceului și nu numai. „Din jocul de-a poetul nu poți ieși teafăr niciodată. Mulțimea își trăiește viața în felul ei, și bine face. Cine trece dincolo își arde aripile, își scurge tot sângele. Ce-i aceea poet?” (Mai, 1927)
-
Testament.
M-am hotărât să tai cerul în bucăţi mici şi mijlocii. M-am hotărât apoi să-mi iau lumea-n cap, ca pe fes. Şi să umblu aşa, fără ţintă cu un scop. Nu ştiu care şi un nu ştiu ce, urmat de un Nu-mi pasă! Mă arunc în gol ştiind că jos am o plasă de siguranţă. Văd că nu e acolo şi îmi deschid aripile să zbor. Hai, zbori! Las în urmă urme de reacţie. Just like a plane. 🙂 Iau lucrurile aşa cum sunt. Cum sunt eu, adică. În plin proces de metamorfoză, mă aflu, mă descopăr. Şi-mi place. Gust roşu, cu dungi galbene-aurii. Ca o pară. Chiar şi mălăiaţă.…