Ultimele clipe ale lui Nichita Stănescu.
Biografiile și memoriile – o completare a tabloului impresiilor mele despre autori
În general, tipul ăsta de subiect atrage audiența. Recunosc că îmi place să aflu detalii din viața autorilor pe care îi citesc cu interes, iar felul în care ei au sfârșit îmi completează cumva tabloul impresiilor despre creațiile lor citite de mine până în prezent.
Citesc cu drag biografii, dar mai ales memorii. Au acea notă personală, un pic din sufletul creatorului, ce mă atrage, mă intrigă și, deși știu că unele lucruri scrise acolo sunt pure fantezii (picante de cele mai multe ori), le savurez ca pe un pahar cu apă rece în căldura ce descompune cadavre pe catafalc (George Bacovia – Cuptor).
Ultimele clipe ale lui Nichita Stănescu stau sub semnul durerilor de ficat și al dificultăților de respirație.
Într-o seară de vineri, pe 9 decembrie 1983, poetul a ajuns în Turnu Severin pentru a fi martor la căsătoria prietenilor săi, Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu, resimțind totuși nevoia accentuată de odihnă. Se retrage devreme în camera sa, după cină, în timpul căreia i-a dedicat un poem gazdei, Nicolae Rotaru. A doua zi se trezește la fel de obosit, destul de târziu, având parte de activități culturale diverse. Seara, dansează un vals cu mireasa și se retrage în cameră doar după ce le promite mirilor că îi va aștepta acasă pentru a le mai da niște sfaturi. Însă, înainte de miezul nopții, când aceștia se întorc de la petrecere, îl găsesc pe Nichita dormind adânc. A doua zi, acesta nu părăsește camera decât pe la ora prânzului.
„Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora!”
Însoțit de soția sa, Dora, pleacă luni spre București cu trenul, dar într-o stare mult mai rea decât în ziua anterioară. Doarme tot drumul în compartimentul de la clasa I, având un somn agitat și cu dese întreruperi. Ajunge în Gara de Nord după ora 22:30, iar de acolo reușește să ia o mașină de ocazie până acasă. După ce bea o cană cu ceai, se culcă, iar după miezul nopții, începe să se simtă din ce în ce mai rău.
Și-a chemat un prieten în ajutor, pe Mircea Dumitrescu:
„Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…” (Ziarul Metropolis)
A mers pe picioarele sale de la mașină până în spital. Acolo, la camera de gardă, i se face o injecție de rutină:
– Vă vom da sânge, domnule Nichita…
– Mai bine, mi-ai da tinerețea dumitale, doctore…
„N-apuci să te naști, c-ai și îmbătrânit.”
Crizele de ciroză s-au tot repetat, iar în noaptea de 13 decembrie 1983, la ora 2 și 10, Nichita Stănescu își dădea ultima suflare. Diagnosticul: stop cardio-respirator, deși alcoolul este cel care, într-un final, l-a răpus.
„Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” (Ziarul Metropolis)
Mi-am cules informațiile de aici: sursa 1 și sursa 2, plus fotografii gugăl, că altfel nu se poa’.
Un comentariu
Pingback: