Testament.

 

M-am hotărât să tai cerul
în bucăţi mici şi mijlocii.
M-am hotărât apoi să-mi
iau lumea-n cap, ca pe fes.
Şi să umblu aşa, fără ţintă
cu un scop. Nu ştiu care
şi un nu ştiu ce, urmat de un
Nu-mi pasă!
Mă arunc în gol ştiind că jos
am o plasă de siguranţă.
Văd că nu e acolo şi îmi deschid
aripile să zbor. Hai, zbori!
Las în urmă urme de reacţie.
Just like a plane. 🙂
Iau lucrurile aşa cum sunt.
Cum sunt eu, adică.
În plin proces de metamorfoză, mă aflu,
mă descopăr. Şi-mi place.
Gust roşu, cu dungi galbene-aurii.
Ca o pară. Chiar şi mălăiaţă.
Inspiraţie marină în ochii mei,
expiraţie de CO2 din plămâni.
Mâine va veni pântecul la mine, mă
ghemuiesc şi merg la origini
aşa cum m-au trimis unii în trafic –
ei, oare, nu ştiau că îmi vor un bine?
Am să tac şi am să respir adânc aer
în piept.
Şi chiar dacă am şi altceva de spus,
am să tac şi am să expir aerul matern.
Voi fi un filtru supărător de supus
şi ascultător. Voi fi moale ca un ghiocel
în plină iarnă.
Voi crea propriul meu lac de lebede.
În capul meu de zăpăucă.
Şi pe rănile adunate în ceva timp am
să-mi pun pansament din flori şi zâmbet.
Nu cred că ăsta e un final.
Nici un început nu e.

Comments

comments