(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
Marți, 13.
Îți observă pasul apăsat și rece, prin ochi de ploaie te petrece O pisică neagră, într-o zi nebună în care vrei să urli ca lupul la lună. Fiori reci fac scară din coloană, pe frunte-naltă, uite-o broboană de dor. Ascultă-ți atent ceasul – El ne știe cel mai bine dansul. Dansul ploii vechi sub scară, Superstiții, vorbe de-ocară, Ceasul rău în marți aleargă. Noroc cu-o pisică neagră!
-
On/Off.
Univers rămas gol, plec din el cu capul sus, Las în spate tot – stele, praf, soare apus, Vreau sulițe de lumină să-mi atingă emisfera, Să mă uit la mine de demult și să zic: „Era!”
-
Săgeți bumerang.
„N-aș fi vrut să plec” zicea un vers neînțeles cândva, Dar nici să stau nu pot, să cred că se va schimba ceva. Mi-ai devenit repede ce nu credeam că aș mai fi în stare – Să văd prin ecranul meu alb-negru un strop de culoare. Mă prefăceam în apă să te înconjor cu stropi de rouă, Am fost pământ, uscat ce-i drept, așteptam să plouă Peste noi cu priviri înfipte în săgețile tale precise.. Ca un bumerang m-au lovit în plin propriile mele vise. Am vrut să-ți fiu și foc să simți cum ții un soare în palmă, Să-ți fiu pernă moale în tâmplă, să-ți lași sufletul…
-
Dă-ți masca jos!
Pierdută-ntre sensuri, găsesc calea mea pe jos, Nu știu ce voi afla, tot merg pe drum grunjos. Mă ții de mână, deși te văd cum vii pe contrasens – Golește-ți chipul de tot și toate! Sărută-mă intens… Ah! Îți spun cu blândețe în glas, iubite: Dă-ți masca jos și îmbracă-mă-n cuvinte! Mi-e dor, deși te am, mi-e dor să te ador O clipă-n plus, atât! O clipă și să mor… Dar clipa noastră, știi bine, eternitate este, Atunci când transformi cuvintele-n poveste. Mi-e somn, deși încă dorm cu tine-n gând – Dă-ți masca jos, iubite, să văd soare râzând. Ruptă din carne vie, cu gesturi mici și bruște, Îți văd…
-
Mi-a învinețit pe buze toamna.
Când zâmbetul mi se transformă în scâncet de copil inocent, când pielea-mi furnică senzații noi, aievea, și-un roșu sentiment, când ochii mei te caută dincolo de zidul rece, aproape insistent, atunci știu că simt, dar știi… Nimic pe lume nu e permanent. Mi-a învinețit pe buze toamna – te văd, te miști – perfect, dar lent. Când râsul tău privirea și-o îndreaptă către alte nopți, spre o altă zi, când pielea ți-este scoarță, albaștrii frunzelor din ochi devin cenușii, când mâinile-ți mânjite pictează fiori într-un alt infinit unde vei privi, atunci știi că simți, dar știu… Totul în lume trece-ușor, cât ai clipi. Mi-a învinețit pe buze toamna – de ce…
-
Perfecțiunea clipei.
Te-ai gândit vreodată ce înseamnă un moment? Nu-mi răspunde. Că te vei pierde în jocul meu cu labirint. Vei afla în sfârșit. Speriată, clipa s-a ascuns în spatele ceasului meu intern și a plâns verde crud, cu limbi de foc. Știa că aleargă întruna ca un hamster în roata priponirii sale efemere în această lume. Am știut că trebuie să merg la ea și să-i vorbesc cu litere sonate. Nu era acolo. O vedeam, îi șopteam nod în gât, dar nu mă puteam apropia. Scânteia clipei apărea și dispărea la fel cum vezi lumina sub pleoape atunci când clipești. De aici vine a clipi? 🙂 Își ferea privirea de căutarea mea. Aveam…
-
Au înnebunit copacii.
mi-au înnebunit copacii de la toamna asta atât de (a)vară. nici nu mai știu diferența dintre adevăr și risipă de anotimp. m-a surprins un vânt în gene azi, mi-am gustat o lacrimă amară. îți port sărutul ca un văl uitat pe buze – ne chemăm în contratimp. îmi voi câștiga dreptul de autor asupra cuvintelor tale încă nerostite. când toamna se uită spre noi, tremurăm în spasme, fiori ne separă. ce-ți mai trebuie și ce să cauți, când ai gânduri de mine nedezlipite? ah! mi-au înnebunit copacii de la toamna asta atât de (a)vară…
-
Popas.
E verde tot în jurul meu și galbenă-i iubirea, palidă cu stropi de ceară, aici și nicăirea. Am încetat să merg, îmi odihnesc privirea peste tine – în ochi, ard focuri reci și nemurirea. Rătăcind pe drum, îți pierd și amintirea. Te văd prin vis, te văd aievea când vii și tot pleci, cărând în mâini grele flori uscate, prinse în ghiveci. Și de-ar fi puțin să-ți stau, ascunde-le, te rog, în beci! Oprește-te din fugă, fă-mi timp cu mine să petreci – Aruncă umbre în drumul meu, nu multe, vreo cincizeci. Și-atunci când va fi vremea în spate tot să-ți las, Mă vei căuta stingher ca un…
-
Astăzi a plouat, dar cine să observe?
Astăzi a plouat, dar cine să observe? Picuri în gânduri – curaj și nebunie. Astăzi am plecat, dar cine să mă-ntrebe câte culori mai văd acum, câte-o să fie? Astăzi te-am aflat, ca sensul din proverbe. Noi am picat examenul, zero la chimie. Astăzi m-am mirat – bălți împletite-n jerbe zăceau în calea mea, în clopoți de petunie. N-am înțeles de ce orașul meu tot fierbe – capăt de august, dar început timid de iunie. Mâine te-am uitat, pierdută-ntre gherbe, strigând prin șoapte goale: Așa a fost să fie!
-
Vioara întâi.
Vreau să mă auzi când mă alint în mine note spumegând, trebuie să mă iei de după mijloc, să-ți așezi umărul în pliul meu, să-mi atingi coarda sensibilă cu degete lungi, liniștea căutând – Tremuri în coastele mele. Corzi între noi, fire întinse de curcubeu. Vrei să mă asculți, vino mai aproape și închide ochii strâns în gene, iubește-mi curbele și pielea de miere, dezbracă-te subit de lume. Pășești timid în scena mea fără reflectoare, public tăcut, de cremene, Potrivește-mă cu tine, fă-mă să cânt sublim sub pseudonume. Fă din cântul meu o poveste nesfârșită de mătase pe portativ, urcă-ți privirea lin, coboară adânc în simțul meu de căpătâi.…
-
„Aș vrea să pot să îți spun ce simt…”
Simțiri și armonii legate între ele au fost prinse în năvod, Știu că mi-ai fost pansament pe retină, m-ai ajutat să văd totul mai clar, în culori de curcubeu. Ai încercat din greu, doar că eu nu știu să mă joc de-a iubirea. N-am tupeu. Gol și dor, morală surdă în tăcere deplină, mă cunosc bine – dac-ar fi să auzi ce gândesc, ai ști că totu-i despre tine, în fine. Mă cert cu mine însămi că nu am puterea să scriu și altceva decât versuri neînțelese ca Eminescu și triste ca Bacovia. Le citești, dar ele nu îți spun nimic. Cum ar putea să o facă? Tu…
-
Îmi plânge pixul.
Când scriu, serios, îmi plânge pixul. Nu înțelegi, nu vrei să-mi sari tu fixul? Am vrut apoi să-ți desenez culori vii ce-mi curg prin ochi – toate-ntr-o zi… Ce vreau eu să scriu acum ți-s toate oglindă, gânduri negre nu mai am, toate se perindă, se duc încoace și încolo, în eter(n)ul dintre noi. Nu vreau să-mi plângă pixul, dă-mi unul mai de soi!