(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
Principii și vertebre.
Când riști să descompui în note muzicale de subsol tot ce agonisești printre coaste, în bătăi de inimi moi, te ții sus și tare în vertebre închise în tine cu chei sol – mă mișc încet, zbor sub mine, cânt pentru amândoi. Strângi pansamentul în jurul arterelor ce au cedat presiunii roșului, vișiniu putred ce aleargă-n pribegie – lasă-mă să-mi port iubirea în felul meu ciudat, când mă arăt așa cum sunt – eu pe mine ție! 🙂
-
Abandon.
Ai simțit vreodată cum cazi, afon, în timp ce te ridici? E ca și cum mergi în direcții diferite, în același timp. Nu ai timp și nervi, nu mai ai cuvinte să-ți explici Mâini ce scriu, mânjite-n curcubeu – un arc peste răstimp. Alienarea unui suflet – un ochi de lac în mijloc de pustiu. Aleg să caut nesfârșitul în ropot dur de herghelie, Sălbatici cai să mă poarte… Pe unde? Nici nu mai știu… Având apusu-n sânge, tâmpla muntelui mi-este coșmelie. Eu ție îți sunt abandon, oraș murdar și fără de efect, Mă înfiori cu manechini morți în palide ferestre, Când, sub tălpi, îți plimbi aleile în…
-
Praguri și simțiri.
Dincolo de ele, vezi soare în priviri, Frunze crude și fructe-n albe porniri Stau să explodeze-n forme vii de gânduri, În simțăminte-adânci scoase la aer printre rânduri…
-
Viața, aiurea-n tramvai.
Viața-i un tramvai aiurea în care mergi cu spatele. Nu știi încotro te îndrepți căci nu ești tu vatmanul. Simți curbele doar și te ții tare în genunchi. Pentru echilibru. Are un singur vagon – unii oameni coboară, făcând loc altora noi. Doar câțiva reușesc să urce. Le oferi locul, unii te fură: riscul niciodată asumat al călătoriei fără bilet.
-
Diferiţi.
Pisică neagră ce roade aţă sub pat. Alta gri cu alb mă priveşte dintr-o parte. Întunericul mă cuprinde şi mă leagănă. Am prins curaj în speranţa de a trăi şi mor. Aceeaşi pernă mă susţine şi-mi şopteşte un cântec de leagăn ce sună a jale. Trăiesc aceeaşi poveste, aceeaşi stare de prisos. Aceeaşi nimicnicie şi ojă sărită de pe fix unghii. Pătură portocalie în amestec de alb cu gri din diagonala în inch. Autostradă pentru ele două, mă trec înainte şi. Înapoi. Aceeaşi spaimă liniştită zăcută în mine. Şi tac. Aceeaşi eu, aceiaşi noi. Diferiţi.
-
Alzheimer, de timpuriu.
Acid, miros de sulf și sunete ce-mi sfârâie-n urechi Îmi stau pavăză în dreptul meu cel nefiresc de stâng. Vreau să cânt, să plâng cu gura până la urechi, Dar ce să fac? Am eu cu viața vreun legământ? Am crezut și nu am știut de ele, senzațiile de purici – Mă furnică pielea stoarsă, șifonată-n cuțite de soare, Stau cu mâinile-n sân; cum să te ating, ca pe mucenici, Când te privesc de jos în sus, ca vânător pe căprioare? Și pofta mi-e pe ducă, și gustul moare, moare-ncet și el, Când praful simțămintelor mă părăsește-n gânduri… Dar vreau să știu, peste timp, că vom simți în noi la…
-
Metafore, c-așa se poartă.
De obicei, la volan îmi vin cele mai multe idei. În legătură cu orice, oricum, oricând. Azi dimineață, pe drum, timp de o oră și jumătate, am scormonit prin sertarele creierașului, am colindat munți de amintiri (da, voi scrie despre experiența de la Băile Tușnad – mi-nu-nat!), am cotrobăit prin cotloanele sufletului meu și, eventual, al altora. Mi s-a aprins beculețul atunci când a răsărit și soarele. Nu-mi place să compar oamenii pentru că nu-mi plac lucrurile începute și neterminate. Dar este în firea noastră să catalogăm, așa ne funcționează creierul, nu putem percepe mai bine lucrurile decât așa – categorisind. Așadar, povestea ar suna cam așa:
-
Păpușar.
Trage-mă de sfori și du-te! Lasă-mă pe mine în spatele cortinei, după care mă petrec pe cărări pierdute. Azi. Și mâine, uită-te cum plec, îmi tai mâinile.
-
8 Martie, în fiecare zi.
Mă nasc mereu, pe zi ce trece Respir mai ușor Căci vocea mamei mă petrece peste tot, cu dor. Și lumea toată e a mea Când o aud că spune: „Să ai grijă, fata mea, Atunci când ieși în lume! Sunt oameni mulți și răi afară, Ferește-te de ei cât poți! Eu mă rog în orice seară Ca vorba să-mi socoți.
-
Dezvoltare personală.
[…] am încercat deseori cu putere să trec peste, ceva mă trage înapoi şi mă opreşte`n loc. simt cum mă împinge voinţa să ajung pe creste, numai că eu nu mai ştiu aici să mă întorc. decât să cad în gol sperând în nebunie, am ales să stau aici, să fiu pictură murală, să râd, să plâng aşa cum îmi place mie fără să aud în timpane o surdă morală. nu înţeleg nici eu, de fapt nu mai încerc să găsesc vreo logică în ce văd sau simt căci e un eşec din start şi mă învârt în cerc crezând că pot să visez aşa, la infinit.. şi dacă vreodată tu,…
-
Încercări..
Îngerii au sunat din trâmbiţe şi mi-au adus lacrimi pe-obraji Căci nu-i uşor să ştii că strigă numele persoanei dragi.. Şi moartea nu-i nici rai, nici iad, şi nici splendoare nu-i Căci nu-i uşor să ştii că, de pleacă, nu-i nimeni în locu-i.. Şi ustură locul rămas gol şi nimic lumesc nu-l umple, Mă chinuiesc gânduri, îmi dau dureri în tâmple. Şi senzaţii de înstrăinare greu pe suflet apasă, Dându-mi palme grele prin neîncredere, angoasă. Şi când va fi să uit ce am fost şi ce am ajuns, Vei şti tu, cuţitul pân-la os mi-a pătruns Şi scârţâie cu tăişul rece şi sensu-i cadaveric Îmi luminează calea prin vastul întuneric. Imagini…
-
Lanț trofic.
Și aș face și aș da tot ca eu pe toate să le înțeleg, Să pot să ajut, să primesc, să pot să aleg ce e pentru mine fiere, ce e pentru alții mumă, ce cuvinte să iau cu mine și ce să las în urmă.