(de)Lirice
Versuri proprii, rânduri de gânduri. Rime întortocheate, pardon, împerecheate, ritm ditirambic, parol, iambic. Și câte și mai câte!
-
Acorduri neîncepute.
Vibrez fără atingeri, în acord cu vorbele din mine, Sper că, într-o zi, voi asculta adânc și îmi voi spune: „Ce bine că sunt, ce mirare că încă mai ești!…” – Iar se lasă seara încet și groaznic peste București. ~ În sunet amorțit de lovituri spumoase-n suflet, Ma fac să simt, mă prefac că-l am complet, Dar tu știi, eu știu, dar noi nu știm să stăm – Fugim încolo și încoace, nu mai rezistăm. ~ Eu mie îmi scriu asta, la persoana întâi, știi, Poate așa mă acordez să sun cum vrei, să vii Și să ne cântăm un vals sublim, petale rupte – Pași timizi într-un sfârșit…
-
Treaptă.
Distanța apare, te lovește și trage de tine ca de-un câine mort, Să mergi pe drumul tău, indiferent că doare, că poți sau nu vrei, Atât ți-a mai rămas când vezi c-ai pierdut, că te simți netot – Ți s-a rupt craca de sub picioare, atârni numai în clei, Cleiul copacului de care aveți grijă din clipa unu a lumii tale, de care ai agățat leagănul alinării rebelei suferinți… A fi sau a nu fi scrise de noi, lăbărțat, pe câteva petale ale trandafirilor sădiți în suflet – mă doare, strâng din dinți. Să scrii balade triste despre ai tăi părinți Nu-i treabă de copil. Am crescut aici, în suflet rupt…
-
Decembrie
E frig și plouă întruna, copile, Tu nu vezi, acoperă-ți părul cu rime Rupte din timpul rămas fără timbre, Din ceru-nnorat înecat în umbre, Sufocată mă simt de culorile sumbre și nu-mi permit să contest, îmi e bine, dar bine de tot în jurul și în afară de mine.. E frig și plouă, nu ninge-n decembre, Copacii-s îmbrăcați în haine funebre, Dansează în faruri de mașini ce gonesc spre nemurire sau culori ce-nverzesc să mai piardă câte-un ort popesc. Și aștept să ningă, triste decembrie, să-mi iau adio firesc, cu mândrie, că am reușit să-ți supraviețuiesc abia, trăind deasupra capului cu Damocles și sabia, gândind neîncetat la castele de nisip,…
-
Răcnet în surdină.
Cu lacrimi de oțel îmi ascut cuțitul pentru rana Pe care mi-o vei face mâine, dar mă alin cu pana Mea cea nefirească, blajină și pacifistă dulce, Mă îmbracă-n scriitor.. și vine.. și se duce.. Am ascuns în mine fiara groaznică și anxioasă, M-am furișat acum la masă, la fereastră, Luna grețoasă c-un rânjet palid și curios îmi spune Să nu mă mir că-s piatră din valuri și spume. Puternică și slabă, mă joc acum în versuri goale, Sunt liberă în cuget, din tâmple până-n poale. Iar vei veni de mâine cu lacrimi drept țel, Dar nu voi fi acolo.. Doar beznă și oțel.
-
De pe raftul prăfuit.
..că așa am fost, așa sunt și așa voi fi mereu. ba nu, mint! cred că ăsta`i noul meu eu. buze dulci sunt acum buze amare, unde mă duce gândul ăsta oare? undeva departe, o lume fără soare, numai lacrimi și mesaje trecătoare. mă trezesc acum într`o secundă nefastă și`mi dau seama că sufăr ca o proastă, că mă simt datoare cu o rece coastă, ia`o înapoi și pleacă, dulce`a mea năpastă! s`a mai dus o zi, am mai scris o filă, am mai pierdut ceva din visul de copilă, încă tânjesc după`a mea falsa idilă – gheață în priviri dintr`o stare febrilă. am să plec acum, mă las dusă departe de…
-
I`m evil, biatch!
„Ce vrei să te faci când o să fii mare?” Am vrut să fiu ceea ce sunt: o vrăjitoare Cu puteri grele și ochi de sticlă neagră, Cu un simplu cuvânt să fac lumea să meargă. Cu un număr – treișpe – și neagra pisică Te fac să simți cum pielea te furnică Și cum gândurile rele nu îți dau pace, Cum plumbul din cuvântul meu în tine zace. Nu poți da uitării lacrimi și blesteme, Cum, cu un simplu gest, ți-am creat probleme Ce te schilodesc în simpla-ți gândire, Ce-mi încununează momentul de sclipire. Din veninu-mi verde ce-l scuip de aici, de sus Te fac să crezi, fără să…
-
Și tot nu dorm.
Iată! Pe cer nu sunt stele – luminițe vii, Eu îmi plimb privirea, tu, fără să știi, Mă faci să simt, să gust abisul – Nu`i paradisul. Și`am zis să zbor până la cer și înapoi, Să aprind sclipiri de diamant în noroi. Nu am avânt, nimic nu mă poate înălța – Nu`i gravitația. Lacrimile inspiră starea de tristă veghe, Din nou nu mai cred în suflete pereche Și zac aici, privirea`i obosită, tot nu dorm – Nu`i somn. [19 Oct 2011]
-
Tăierea mieilor.
Gură amară şi senzaţie de usturime, Suflet gol împins în plină mulţime, Cu gândul firesc la Sfânta Treime, Îmi confund uneori propria mărime. Şi tot strig mereu în praf şi stânci Şi trupul coboară-n goluri adânci Cu scâncete şi plâns greu de prunci – Tu să nu cazi, după mine să te-arunci!
-
Mm?
Care o fi visul meu? Pe unde o umbla el oare? Aici nu e, s`a dus cu vântul pe scânduri plutitoare? Sau, de fapt, stă cu nasul lipit de sticla ochilor mei, Căutand să afle gânduri despre îngeri blonzi ori zmei? La fereastra`mi rece, neagră, zac luminițe`n decor Și, de`ar fi după mine, le`aș întinde pe covor Să le pun sub tălpi, s`apăs tare, cu toată ființa, Iar când suflu`n ele, să`mi dispară`n gând dorința.
-
Testament.
M-am hotărât să tai cerul în bucăţi mici şi mijlocii. M-am hotărât apoi să-mi iau lumea-n cap, ca pe fes. Şi să umblu aşa, fără ţintă cu un scop. Nu ştiu care şi un nu ştiu ce, urmat de un Nu-mi pasă! Mă arunc în gol ştiind că jos am o plasă de siguranţă. Văd că nu e acolo şi îmi deschid aripile să zbor. Hai, zbori! Las în urmă urme de reacţie. Just like a plane. 🙂 Iau lucrurile aşa cum sunt. Cum sunt eu, adică. În plin proces de metamorfoză, mă aflu, mă descopăr. Şi-mi place. Gust roşu, cu dungi galbene-aurii. Ca o pară. Chiar şi mălăiaţă.…
-
Contrasens.
Viaţa e nebună şi aleargă aşa, fără să`şi dea seama.. În timp ce eu stau pe loc şi`mi sunt spectator, Privesc detaşată cum se`adânceşte drama, Cum amintirile frumoase se duc, devin decor. Şi`acum ce`i de făcut în situaţia în care mă zbat? Nu pot să merg, chiar nu mai vreau să pot ajunge Acolo unde odată visam să stau drept ca un soldat Ce drapelul românesc pe Everest înfige. Mă frige gândul ăsta rece şi duios de aprig, Mă îngheaţă sunetul unui clopot, vineri în biserică. Mă îneacă un fum al unui viitor ce`l strig Să vină cât mai iute, de Coasă nu mi`e frică. Întunericul prea dens mă priveşte cu milă deasă, Îl simt…
-
Niste cuvinte
n-am să plec, n-am să fug sunt aici cu vântu-n față să înfrunt morile de vânt până ajung în mormânt sub pământ rece timpul trece și simt că am mai puțin de zece secunde dar unde se ascunde acea stare de visare oare doare mai tare când cazi deși stai în picioare? n`am să fug, nu sunt lașă sunt în vrajă vis pe plajă goală în mine răscoală cu sau fără școală pot să umplu o coală de hârtie albă acum beau o halbă de vise și premise ce stau închise în minte seacă după mine pleacă pleacă, pleacă!..
