Cine hotărăște ce e bine sau ce-i rău?
Ai cunoscut vreodată sentimentul acela în care te simți captiv în mijlocul unei intersecții, acolo unde drumul se bifurcă și trebuie să iei o decizie? Care e calea cea bună? Cine hotărăște ce e bine sau ce-i rău?
Hai, îți spui, ia o decizie! Timpul trece, nu te așteaptă.. Trece la fel pentru toți, deși ai vrea să schimbi multe din punctul ăsta de vedere. Trebuie să grăbești lucrurile, deși îți plac fix așa cum sunt. Dar timpul nu te așteaptă, ai uitat deja?…
Mă simt captivă în fața unui drum ce pare însorit, lipsit de griji și plin de nebunia clipei, dar știu că e cu sens unic. Și înfundat… Pare altfel decât este, dar știu că mă înșel. Mă înșel gândind că poate duce undeva. Oprește-te, îmi spun. Uită! Știi și tu că nu e bine, băi, nu-i bine! Tu ai mai merge înainte dacă știi că drumul e închis? E în lucru, e un șantier, la fel ca toate relațiile, dar ăsta va fi unul permanent. Totul e trasat definitiv, nu cu vopseaua aia galbenă care te anunță că mai există o șansă. Dar, până la urmă…
Cine hotărăște ce e bine sau ce-i rău?
Sunt tot acolo, în același loc – intersecție, iar în fața mea drumul se bifurcă. Celălalt drum este cel firesc. Firesc comparativ cu ce? Cât de mult ar trebui să conteze normalul atunci când simți? Câte procente ar trebui să acordăm rațiunii în această primă zi de război cu inima? (Doamne, așa fac toți oamenii care simt? Am uitat cum e… De aici veneau clișeele despre dragoste, despre eterna luptă dintre bine și rău?) Pe cine să pariez în lupta inimă vs. creier? Iar aberez.
Îmi place să-mi asum toate nebuniile de care sunt capabilă, dar nu-mi place să sufăr. Nici eu, nici cei de care îmi pasă. Iar o alegere pe care o pot face cu mintea, nu și cu inima, va conduce automat la dureri. Îmi place să ațâț focul ce dă să se stingă în interiorul meu (ți-am zis că am uitat să iubesc?), dar, mergând pe cel dintâi drum, potecuța din stânga, e clar că va fi o suferință dublă. Mai ales la întâlnirea barierei pe care scrie Drum închis, fără cale de întoarcere…
Ok. Și acum, ce?
Inima îmi tresare încet, iar între două bătăi îmi spune că mă mint. Dar eu nu mint. Nu, dar mintea mea îmi minte sinele. Și inima cunoaște, a mai fost pe aici… Vezi scutul ce îl poartă? Nu-l vezi de zidul ce o înconjoară…
Inima își are visurile ei pe care le tace. Știe că nu o mai ascult de mult. Deși îmi e străjerul ființei de vreo 29 de ani, încă simte ca la 19… Aceeași poftă de viață, cu simțiri și pasiuni ce cresc în trunchiul meu, dar pe care le sugrum încet, le simt cum își dau ultima suflare… Ia(r)tă-mă.
Spune-mi! Spune-mi: cine hotărăște ce e bine sau ce-i rău? Tu cum te decizi pe ce cale o să apuci de mâine? Sau acum? Acum ce simți? Te-ai gândit la ea.. Te gândești la mine când citești asta. Știu că vei crede că știi despre ce vorbesc, dar tot nu vei afla înțelesuri neaflate, ascunse parcă sub o perdea de apă. Le vezi, dar imaginile sunt deformate. Subînțelesuri? Le cauți încă, mă cauți încă, dar eu am plecat pe drumul meu firesc. Firește…