Aberații

Scrisoare fără nume 8. Numai necunoscuți

E necesar să scriu. Acum, în acest moment. E sănătos să las totul să iasă din mine prin buricele degetelor. Un urlet mut. Necunoscut. Ecuații de gradul doi, reducere la absurd, niciun rezultat.

Numai necunoscuți.

Cum îți alegi calea? Cu ce ochi s-o luminez? Lacrimi și pâmânt egal prea mult noroi, mult murdar, n-avem nimic sfânt în noi atunci când suntem prea oameni. Dar nu ai cum să fii prea-Dumnezeu. Cine a mai auzit, de la Iisus încoace, de suferința lui Dumnezeu? În plus, El nu e necunoscut. Scriu cu majuscule, rămășițe din școala primară.

Noi nouă înșine ne suntem necunoscuți. E prea greu să înveți să ai răbdare, în general. Nu am răbdare cu mine, nu-mi dau răgaz să gândesc liber. Adică fără (aparenta?) constrângere a timpului. Nu dormi, nu ai timp. Nu stai de vorbă, nu ai timp de pierdut. Dar câștigi! Nu vezi? Câștigi amintiri, Georgiana, și zâmbetul ăla nebun de care ți-e din ce în ce mai dor să-l vezi.. Unde ai dispărut, fată dragă? Nu fi tristă..

Nu te lăsa dusă de val, în aceeași barcă tocmai cu cei cărora încerci să le explici că, uite, e bine să comunici. Nu am mai scris (aici) de mult, privesc spre afară printre gratiile porților ferecate în jurul meu. Iar ziduri înalte, iar fuga de a-mi arăta slăbiciunea. Căprioară în bătaia puștii. Necunoscute. Închipuite. Eu îmi sunt cea mai mare barieră.

Am aprins o lumânare. Un an mai târziu, încă una. Parcă totul se întunecă și mai mult. Încep să bâjbâi. Prin mine. Caut surse de energie, dar văd că am multe alte „aplicații” deschise ce-mi mănâncă din baterie. Mă încarc acum mai mult de la soare, chiar și atunci când plouă.

În fine.

Acum am devenit eu o necunoscută. Printre atâția cunoscuți.

PS: E pentru mine, să nu uit cine. Sunt.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: