-
Kaffia la Ybrik.
Povestea Kaffiei a început într-o lume îndepărtată, atât de îndepărtată încât nu o puteai cuprinde nici măcar cu întreaga-ți minte, încât soarele era mai aproape și ardea mai puternic în ținuturile acelea, iar pietrele se măcinau toate sub sulițele încinse ale acestuia. Totul era deșert. Totul, cât puteai vedea cu ochii. Pe cât de liniștite păreau dunele de nisip, ele prindeau viață ziua în amiaza mare, sub dogoarea ce desena în aer o infinitate de linii curbate. Oazele erau animate de vocile bărbaților cu păr de abanos și priviri flușturatice. Femeile erau frumoase, atât de frumoase încât nu li se permitea să umble dezgolite aproape deloc. Ochii lasă-i, le ziceau…
-
On/Off.
Univers rămas gol, plec din el cu capul sus, Las în spate tot – stele, praf, soare apus, Vreau sulițe de lumină să-mi atingă emisfera, Să mă uit la mine de demult și să zic: „Era!”
-
Zilele însorite nu sunt departe…
Ba chiar sunt la o hotărâre distanță. 🙂 Hai să-ți spun ceva. Să te aburesc nițel, să aberez și eu cum n-am mai făcut-o de mult, trebuie să recunosc. Mă întrebam acum ceva timp ce urmează să se întâmple în viața mea, mă refer aici, desigur, la ceva urât, bleah, nasolică. Și tot eu îmi răspundeam: Stai chill. Că oricum nu vei afla decât la momentul potrivit. Da, merg toate bine, atât de bine încât să te sperii, dar chill, zic. Vor veni și momentele grele, sunt după colț, te-așteaptă. Știu. Ei bine, da. Nu-mi place să am dreptate când e vorba de așa ceva, dar, mno, asta sunt și n-am…
-
Săgeți bumerang.
„N-aș fi vrut să plec” zicea un vers neînțeles cândva, Dar nici să stau nu pot, să cred că se va schimba ceva. Mi-ai devenit repede ce nu credeam că aș mai fi în stare – Să văd prin ecranul meu alb-negru un strop de culoare. Mă prefăceam în apă să te înconjor cu stropi de rouă, Am fost pământ, uscat ce-i drept, așteptam să plouă Peste noi cu priviri înfipte în săgețile tale precise.. Ca un bumerang m-au lovit în plin propriile mele vise. Am vrut să-ți fiu și foc să simți cum ții un soare în palmă, Să-ți fiu pernă moale în tâmplă, să-ți lași sufletul…
-
Sâmbăta cu folclor – Maria Tănase.
Am realizat acum ceva timp că mie chiar îmi place folclorul românesc. Știam asta de mult timp, simțeam. Dar nu am găsit-o nicăieri pe aici, exprimată concret. Așadar, m-am gândit că este vremea unei noi categorii pe blog: Sâmbăta cu folclor. 🙂 Voi posta în fiecare sâmbătă (duamnele ajută!) câte ceva din folclorul nostru – tradiții, felioare de istorie (scrise mișto, nimic boring 😀 , stai pe pace), dar mai ales artiști ai muzicii populare românești. Băi, o melodie dacă pun, chiar dacă nu o asculți, măcar citești titlul și poți să zici că ai auzit de el undeva, adică aici. Și deja avem un câștigător. 🙂 Am scris un articol despre…
-
Poezia săptămânii. Nina Cassian.
M-am gândit să redeschid această parte a blogului și să postez (din nou) în fiecare joi câte o poezie. Două, trei.. 😀 Nu mă refer aici la deLiricele mele. Să vă mai zic? Îmi place poezia: să o citesc, dar mai ales să o scriu. Dar cine mai citește versuri în zilele noastre? Eh, nostalgicii, ai spune. Ai dreptate, dar nu numai ei. Nora Iuga spunea despre poezie așa: Se poate face proză și din inteligență, poezia are nevoie de instinct. Subconștientul e mai inteligent decât inteligența. Eu cred că instinctul e mai aproape de obișnuințele noastre vechi, mă gândesc la o ereditate colectivă. Poezia e un fel de ancestralitate…
-
Captivă între atunci și acum. Și ce-ar fi fost dacă..?
Se uită împrejur și privirea-i cade pe obiecte fără să le distingă forma. Doar puțin culoarea. Are în față imaginea nefocalizată a unui haos ordonat. Așa, da, asta voia să spună: fără focus. Lipsă de concentrare? Nu. Poate prea multă. Și scrie: „Știi de ce mor cele mai multe relații? Din lipsă de încredere. Încrederea, dragul meu, este obligatorie. De fapt, așa începe totul: te încrezi într-un om și începi să te lași descusută. Îl auzi cum îți taie ațele de la rănile trecute – același loc, stern tăiat pe jumătate, torace deschis. Vindecată, dar plină de semne. Îi simți degetele cum îți umblă între plămâni și inimă, mai ales atunci…
-
Hai cu SuperBlogu’!
Credeați că ați scăpat de mine și advertorialele mele? Niet, frăținski. M-am întors. După ce în primăvară am scris pentru toate probele, același lucru mi-l propun și de data asta. Numai așa, că-mi plăcu foarte mult la Gala SuperBlog (v-am povestit atunci cum a fost, dar poate nu ați fost pe fază. Aruncați un ochi aici, apoi vi-l luați înapoi ca să citiți stereo în continuare). 😀 Lunile au trecut, iarna se apropie, deși astă-primăvară mi se părea o eternitate până să ajung iar în punctul ăsta. Nu știu cum se face, dar nu-mi propun nimic nici de data asta, referindu-mă la premii. Nu, bre, nu-s ipocrită, vreau să câștig…
-
Dă-ți masca jos!
Pierdută-ntre sensuri, găsesc calea mea pe jos, Nu știu ce voi afla, tot merg pe drum grunjos. Mă ții de mână, deși te văd cum vii pe contrasens – Golește-ți chipul de tot și toate! Sărută-mă intens… Ah! Îți spun cu blândețe în glas, iubite: Dă-ți masca jos și îmbracă-mă-n cuvinte! Mi-e dor, deși te am, mi-e dor să te ador O clipă-n plus, atât! O clipă și să mor… Dar clipa noastră, știi bine, eternitate este, Atunci când transformi cuvintele-n poveste. Mi-e somn, deși încă dorm cu tine-n gând – Dă-ți masca jos, iubite, să văd soare râzând. Ruptă din carne vie, cu gesturi mici și bruște, Îți văd…
-
Scrisoare fără nume.
Scrisoarea asta îți este adresată ție. De ce te miri când spun asta? Nu e despre tine, e despre ce simt eu. Dar tot tu aș vrea să o citești. Să-i dezlipești timbrul de pe fața plicului și să te uiți lung la scrisul meu de mână. Ești trecut la destinatar, dar nu ți-am dat încă un nume. Nu am avut nevoie de intermediari – ai venit singur să-ți primești scrisorile. Le-ai luat pe fiecare în parte, le-ai citit pe nerăsuflate prima dată, pentru ca, mai apoi, să simți nevoia să le repeți, să diseci înțelesuri în mii de litere. Așa credeai că mă vei afla. Te-ai înșelat crezând astfel. Eu…
-
Bacovia al meu!
Dacă ai intrat de mai multe ori pe aici să mă citești, cel mai probabil nu ai putut rămâne indiferent în fața pesimismului meu, al negrului din versuri sau al subînțelesurilor cu iz de tristețe autumnală ce mă caracterizează ca om al literelor, mă feresc de (termenul) scriitor. 🙂 Bine, sunt și foarte multe postări vesele, care mă caracterizează la fel, dar la fel de bine. Depinde în ce stare mă găsește verbul scribo, -ere. Hehe! Bineînțeles că este vorba despre o stare de nefericire (de moment, poate) de cele mai multe ori. Poate fi vorba și despre o oarecare predispoziție a mea față de obscur, mister, întunecat. Dar, pur și simplu,…
-
Pe drumuri de munte – Bucăți din țara mea frumoasă.
Nu mai este o noutate (cred) pentru nimeni faptul că muntele îmi este foarte aproape de suflet. Atunci când am de ales o destinație de vacanță, gândul îmi cutreieră deja pe creste aspre de munți, spre goliciunea lor imensă și ascuțită. Si nu vreau sa fiu bogat, vreau doar sa-mi vad familia si prietenii sanatosi bucurandu-se de viata. Vreau sa trag in piept smecher aer proaspat de munte si un fum din cel mai bun verde de pe piata.. …cum ar spune poetul Cedry2k. 🙂 Verdele mă încarcă infinit și îmi dă o poftă de viață cum numai în filme vezi. :)) Muntele îmi este prietenul bun de departe, care…
