Poveste urbană

Poveste urbană – 1

IMG_6493Era în bucătărie. Nu pentru că îi făcea plăcere să gătească, dar avea nevoie să-și umple timpul cu ceva. Să-și umple golul. A căutat o rețetă de prăjituri pe net și a găsit ceva simplu cu cacao și ceva zahăr pudră la final. Cu tricou negru și șorțul înflorat, se mișcă într-un du-te-vino continuu între frigider și dulapul cu chestii. Bine, nici nu îi e foarte greu pentru că are o bucătărie cât jumătate de cămară. Are deseori senzație de claustrofobie, cum că tavanul i-ar atinge firele de păr din creștet, ar merge parcă un pic adusă de umeri. Stă mai mult cu geamul deschis, măcar crăpat. Agitația de afară o liniștește, îi alungă senzația de singurăînunivers. Cu toate astea, îi place spațiul unde se află tocmai pentru că are un aer foarte intim.. Gândul că nu mai este cum era ea altădată, cum se știa și cum au cunoscut-o și alții, nu îi dădea pace. Se frământa mai rău ca aluatul învârtit nevrotic de mixer. Cum să-i spună Roxanei că a luat această decizie? Sora ei nu-i va putea înțelege alegerea. De fapt, nu a fost numai a ei alegerea asta. Așa a zis și el, în timp ce picături de apă se scurgeau de pe frunzele pomilor ale căror ramuri se împreunau deasupra lor. Nu știa dacă plânge și el sau e totul întâmplător, exact ca în filmele americane. Îi trecea prin minte și asta – au văzut multe comedii romantice împreună, dar nu se gândea că tocmai una cu final trist și-au ales pentru povestea lor. A zis și el gata. Odată cu ea.

*

Povestea lor a început în frigul iernii. Ea, cu nasul roșu adâncit în fularul gros, el, cu mâinile reci, înghețate, pământii, înfipte în buzunarele de la paltonul lung, negru, din lână fină. Se plimbau pe aleea teilor. Împreună și singuri pentru prima dată. Adică fără cercul de prieteni comuni prin preajmă. S-au ales și s-au înțeles din priviri. Mai multe.. nu. Cine să facă primul pas? Soarta. Da, ea crede în destin și în acea forță care te împinge de la spate când te încăpățânezi să amâni o decizie. Atunci.. forța asta te ia pe sus și te așează exact unde ți-e locul. Nimic nu e întâmplător, toată lumea știe asta. Simțeau în piept vântul luat în plin în ziua aia. Avea să fie ziua lor. Norocoasă, dar aprigă. La fel ca relația ce avea să vină, dar nu știau. Nu au știut nimic în viața lor de cuplu, au simțit. Ah, ce le plăcea să facă pe niznaiu. Ea, că nu înțelege, el, că nu ar vrea mai mult decât prietenia ce îi lega deja de o vreme. Dar privirea aia pe sub gene o dădea de gol de fiecare dată. Și stângăcia lui când o vedea.. Nici măcar nu erau la prima relație.. Nici măcar nu aveau cinșpe ani.. Dar simțeau copilărește, adică inocent și curat, cu bujori în obrăjori.

Între timp s-au aprins și luminile în parc. N-au simțit cum a trecut timpul pe sub ei – nu i-a întrebat nimic, i-a lăsat să trăiască. Dar le va lua tribut. Întotdeauna o face. Iarna se întunecă prea devreme, își spuse ea în gând. Nu vrea să-l pună pe fugă sau să creadă cumva că vrea să plece. Nu ar vrea să plece niciodată! Măcar de s-ar îndura timpul ăsta de ei.. Să mai aibă puțină răbdare.. Să mai aștepte la colț încă cinci minute de fericire. Nu contează ce fel de fericire. Nu contează că e o substanță, că e doar o stare fizică. Să-i lase! Nu știau cum trec orele printre degetele lui lungi, printre zâmbetele ei rupte din carne vie și discuții puerile despreorice, întotdeauna rămase neterminate.tumblr_n2lsvoWgb31rrfk80o1_500

Pe aceeași porțiune din trotuar, în dreptul aceleiași băncuțe. Aici era pagina lor albă pe care se scria în fiecare zi, cu fiecare întâlnire, încă o filă din povestea lor.

[…]

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: