Respiro.

Cifre, litere, semne provenite dintr-o altă lume, unghiuri, simboluri, voci… Îmi sunt toate perdea atunci când mă așez să scriu. Din tot haosul ăsta, eu ar trebui să aleg cele mai potrivite cuvinte ca să pot forma propoziții lizibile, pentru voi. Terapeutice, pentru mine.

Învăț să respir. Trag aer în piept dimineața când deschid ochii și încerc să o fac conștient. Respir, deci exist.

În goana asta nebună a noilor drumuri pe care am apucat, nu m-am oprit o jumătate de oră, o oră, să-mi aștern gândurile despre anul ce tocmai a trecut. Făceam asta aproape la fiecare final de an. Acum de ce nu a mai fost așa? Pentru că am considerat că o simplă noapte nu mă poate ajuta să mă adun. Ci propria-mi conștientizare în fața propriei risipiri.

Nu voi spune aici ceva despre anul 2020. Ba da, aș avea doar atât: 2020 încă nu s-a sfârșit, e încă aici cu noi.

2020 parazitează anul 2021, îl secătuiește de vlagă, își bate joc de imunitatea lui în fața a miliarde de oameni.

2020 este ca un apendice inflamat, care doare, dar care încă nu e gata să fie extirpat din organismul omenirii. Mai avem câteva „mese” de mâncat până acolo.

Planuri? Nu. Vise? Nup. Visuri? Da, atâtea cât mi-au încăput în minte și-n priviri, dincolo de cifre, litere, semne provenite dintr-o altă lume, unghiuri, simboluri, voci…

* Respiro

A venit ianuarie. Pentru mine, abia pe 20 ianuarie se mai adună un an. Apoi pe 29, încă unul. Nu pot spune că asta mi-e măsura, dar știu că, din nefericire, este măsura lor… A celor care au plecat fără întoarcere. Și am tot scris de-a lungul timpului despre ei. Și tot îmi pare că nu e de ajuns. Că nu mi-am exorcizat toată durerea ce mă sfredelește aprig pe interior, deși râd adesea cu buzele. Ochii… Ochii nu mint niciodată.

Am construit învelișuri în straturi din ce în ce mai groase peste aceste dureri. Să mi le țin neatinse, să le protejez de trecerea timpului. Și… Să pot supraviețui, să-mi pot face promisiuni în continuare, să-mi pot alimenta inima cu energia unei zile, săptămâni, luni în plus. Dar gheara aia din piept e încă acolo și, oricât de des aș merge acasă (acolo unde scap din strânsoarea ei), tot mi se pare prea puțin. Pentru că acasă, aerul parcă mă îmbrățișează și-mi spune încă de la scârțâitul porții: Și mie mi-a fost dor de tine! Și-mi îndrept mereu privirea către locul cu liniște și verdeață, acolo sus, pe deal, și-mi spun: da, am venit din nou să vă văd. Dar e treaba mea să-mi croiesc răspunsuri. Și e tot treaba mea să le cred. Să sper că totul e bine și pentru ei.

Mi-e dor. Și simt, uneori, că tot ce fac e în gol. Că, până la urmă, de ce să nu mă retrag în alte și alte universuri, fără să povestesc despre asta, fără să mi se povestească despre asta? Ah, iar scriu cuvinte din apă sărată și ochi roșii…

* Respiro

Mă gândeam că voi scrie și voi respira adânc între litere, până ce voi reuși să prind puțină vlagă, atât cât să pot așterne încă un rând.. Și încă unul… Dar, cu cât sap mai adânc între coaste, cu atât îmi dau seama că sar peste bătăi de inimă.

Mi-am permis să uit ce înseamnă scrisul pentru mine.

Am uitat să-mi permit să scriu. Să deschid răni peste care nu se va forma niciodată coajă.

Să-mi dau voie să fiu fragilă. Să stau deschisă ca pe o masă de operație, iar degetele-mi să umble printre organe, să vadă… Mai trăiesc? Scrisul meu mai are puls?

Și are. Pentru că am ajuns aici. Iar cifrele, literele, semnele provenite dintr-o altă lume, unghiurile, simbolurile, vocile, toate s-au estompat. Și, deși văd în ceață, mi se pare totul mai clar acum. Am nevoie să respir.