Sărbători fără sărbătoare și zâmbete fără culoare

Am vrut să scriu altceva. Chiar am înșirat câteva rânduri despre Crăciunul din acest an. Dar nu le public pe acelea. Nu încă. Nu știu de ce, dar nu am dispoziția necesară să mă deschid. Nu vreau să știți cum mi-a fost, cum a(m pe)trecut sau ce m-a făcut să râd. Sau să plâng. Mi-aș dori să-mi țin amintirile doar pentru mine. Ca și cum, dacă v-aș spune și vouă, le-aș subția, le-aș acoperi cu un strat de ceață, mi-aș pune un văl peste suflet. Las partea asta pentru jurnal.

Acum… Mi-aș dori să scriu. De când am câștigat trofeul SuperBlog, nu am mai scris (pe aici). Vă voi povesti mâine (azi?), până la miezul nopții, despre toată experiența. M-am gândit în fiecare zi că va trebui să public ceva. Am făcut pozele, mi-am structurat (în cap) ideile, dar nu le-am așezat pe www. Mi-am luat răgaz. După două luni și jumătate de competiție, de scris „la comandă”, sub presiunea unui deadline nemilos, am zis să mai stau un pic, să nu scriu „la cald”. Să las lucrurile să se așeze. Așadar, mi-am oferit timp. Am fost mai atentă la ceea ce se petrece în mine, în cel mai poetic mod posibil. Am avut două revelații uriașe în acest sfârșit de an. Voi aminti de ele într-un articol separat, oferindu-le spațiul necesar să (vi) se desfășoare.

Revenind… Sărbătorile, de vreo 8 ani încoace, nu mai sunt sărbători. Sunt clipe reci, goale, adunate în zile de aducere aminte și nopți colorate în lumina instalației de brad, în contrastul alb-negru al insomniei. Am sperat an de an că următorul Crăciun va fi diferit, că va fi mai bine. Dar știm bine că decembrie înseamnă familie. Cum să te bucuri ca un copil când chiar ceea ce te face copil îți lipsește?

Și tot auzi vorbindu-se despre cum să fii mai bun, dar tu știi bine că treaba asta durează doar două săptămâni, atât cât ține vacanța sau concediul… Apoi, parcă puțin mai triști și mai apăsați, ne reîntoarcem „la setările din fabrică”. Și atunci, mă întreb, la ce bun atâta mascaradă?

Nu am nevoie de 31 decembrie să-mi stabilesc niște idealuri. Cum nu am nevoie de sărbători ca să-mi doresc să fiu un om mai bun. O noapte dintre ani nu-ți poate zugrăvi în culorile curcubeului toate cele 365 de zile din următorul an. Asta este muncă ce necesită implicare zi de zi. Zi de zi. Dar oameni suntem. Și obosim. Și om sunt. De aceea, când nu scriu, citesc. Când nu citesc, mă gândesc să măzgălesc. Da, să desenez. Poate, cu aceeași pasiune ca atunci când eram doar o copilă și adunam sute de desene „la dosar”. Când nu mă uit la filme, îmi permit să mă joc. Nu, nu mă refer la cuvinte. Ia uite, cât timp am, de fapt! Și mai am momente în care obosesc de atâta viață. Îmi strig în mine „PAUZĂ!”, că stopurile nu-mi plac nici în trafic. Ce-i drept, și oamenilor din viața noastră le mai spunem STOP, de multe ori fără să ne dorim asta, de fapt. Dar, mna, uneori, așa e cel mai bine… Și nu, nu-mi plac stopurile…

Mă gândesc că […]

Neah. Gata.

Comments

comments