Frânturi de suflet

Rămas bun, tată!

Femeia cu coasă mi-a mai răpit pe cineva drag, nu era de ajuns că mă lăsase fără Alin. Nu m-a întrebat, nu l-a întrebat, mi l-a răpit pur şi simplu fără să apuc măcar să-mi iau rămas bun. Mă simt goală şi fără de speranţă. Sunt moartă pe toate planurile, nimic nu-mi trezeşte simţurile, toate îmi par fade şi fără de culoare. Nu am vrut decât să-mi iau lumea în cap şi să am linişte. Nu am preferat calea mai uşoară, am luptat. Dar acum văd că mă lupt în gol, nu am nicio mulţumire sufletească, nimic, nicăieri. Într-un timp credeam că tot ce zboară se mănâncă şi că lumea-i a mea. Acum văd că nici ai mei nu sunt ai mei, e doar o impresie. Nu-mi mai pasă ce se întâmplă, nu-mi mai pasă ce trăiesc. Pentru că nu mai pot să simt. Am cerut să fiu de piatră. Nu mai există nimic pe lume care să mă bucure. Şi nici cuvinte ce mi le poate rosti cineva, vorbe ce m-ar ridica de aici de jos – până acum eram în genunchi, în momentul de faţă sunt una cu pământul. Corbii îmi sună în urechi şoptindu-mi gânduri negre de prisos, transformându-mi carnea în hrană şi inima în zdrenţe. Negrul îmi place, dar nu ăsta de aici, ci ăla desenat de mine. Acum nu îl controlez, are el puterea asta asupra mea. Pelerina grea a morţii e scăldată-n lacrimi de sânge.. Am hulit-o şi acum şi-a luat tributul. Am trăit cum am ştiut eu mai bine, cum am crezut eu că e bine. Dar cred că am făcut-o prost. Aşa am senzaţia. Am nevoie de o mare doză de adrenalină şi o supradoză de vise. Cine mi le poate da? Sunt dezamăgită şi poate dacă făceam alte alegeri în viaţă şi nu-mi ascultam raţiunea, acum priveam altfel lucrurile. Poate dacă îmi urmam instinctul, aveam o altă perspectivă asupra a ceea ce trăiesc. Mai trăiesc? – gândesc teleghidată. Şi mă omoară frazele care încep cu dacă.. Am nevoie de siguranţă!.. Nu am găsit-o nicăieri şi nu ştiu dacă mai caut.. iar de trăit fără stabilitate, mai bine nu. Deci, caut. Durerea din piept s-a accentuat şi-mi umbreşte simţurile. Atenţia nu mai e distributivă, iar colţii mi s-au tocit. Un extraveral cu cola şi iată-l şi pe prostu de Ene. Nu-l sufăr! Mă face să pierd timpul. Şi simt că nu mai am timp! Simt că mereu sunt în pierdere. De timp, de sentimente, de umanitate, de legături, de tot.. Simt cum neuronii o iau la goană ţinându-se în axoni, trăgând unii de alţii, rupându-se pe ici, pe colo nişte sinapse. Simt durere, şi nu simt. Stau pe pat, dar mă simt una cu salteaua – fără auz, fără corzi, fără viaţă. Vorbesc numai pentru mine, şi de urlu, nu mă aude nimeni. Vorbesc în gol. Rămas bun!
Rămas bun.

Comments

comments

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

error: Content is protected !!